Basarabia: un alt ”Holocaust uitat”

Alexei Tulbure, director al Institutului de istorie orală din Moldova

Basarabia: încă un caz de Holocaust „uitat”

Orheiul e un mic oraș situat la nord de Chișinău, pe malurile râului Răut. Odată, aflându-mă la fața locului, am vizitat cimitirul evreiesc, care, potrivit ghidurilor turistice, ar fi unul din cele mai vechi nu numai din Moldova, ci și din întreaga Europă de Sud-Est. E un cimitir deosebit, am făcut mai multe poze acolo și peste câteva zile le-am și postat pe rețelele de socializare.

Din cele 70 de fotografii ale mormintelor și pietrelor funerare, una a trezit un interes deosebit internauților. Respectiva piatră funerară, cu o stea roșie peste ea, avea  următoarea inscripție în rusă: „Memorie eternă fiilor Vasserstein – Iasha și Meyer, căzuți în luptă în 1945, luna mai”. Un pic mai jos, sub o linioară demarcantă, o altă inscripție despre alte morți: „Bunica Etl, copiii ei Froim, Zisea, Honea, Ruhl și doi nepoți, omorâți de jandarmii români în anul 1941, satul Bulăești”.

E evident faptul că  persoanele înhumate aici sunt membri ai aceleiași familii. Doi au căzut în lupte chiar la sfârșitul războiului, iar restul au fost măcinați de Holocaust. În baza inscripției, într-o rusă un pic defectă, se poate conchide că piatra funerară a fost instalată în mod privat de rudele celor decedați, fără nici un fel de alură propagandistică (steaua roșie fiind, mai degrabă, un tribut plătit epocii). Și, cel mai probabil, în acest mormânt nu se află rămășițele nici a unei persoane indicate în inscripția funerară – cei morți la război, au fost înhumați pe câmpul de luptă, așa cum se întâmpla, de regulă, pe front. Iar bunica Etl cu copiii și nepoții ei sunt înmormântați undeva prin împrejurimile satului Bulăești.

Poza a adunat destul de multe comentarii, unele din ele cu un pronunţat caracter nazist[2], elogiindu-l pe Conducător[3] şi acuzându-l pe autorul fotografiei de incitare a românofobiei. Altele - caracteristice dezbaterilor legate de Holocaustul local — în contrasens, aminteau de victimele represiunilor în masă, comise de puterea sovietică în Moldova[4]. Mai mulţi comentatori şi-au amintit de istorisirile bunicilor despre abuzurile comise împotriva evreilor în timpul războiului.

Cineva m-a numit pe mine, cel cu postarea, „tribun al atrocităţilor, venite din afară”. Au fost însă şi comentarii care susţineau că în anul 1941 evreii erau omorâţi şi de localnici, nu numai de jandarmi (în special, a fost menţionat cazul din satul Căpreşti, din actualul raion Floreşti).

Sub poza postată a apărut şi următoarea istorie: „Amintirile unei bătrâne chişinăuiene... Când jandarmii şi lacheii lor mergeau la următoarea „operaţiune”, oamenii deja înţelegeau că... îi adună pe evrei şi rudele comuniştilor pentru a fi împuşcaţi. Când călăii pătrundeau în casele victimelor, <…> în pragurile acestor case îi întâmpinau oameni simpli, cu priviri nevinovate de copii. Printre călăi erau şi vecini ai victimelor, şi alte persoane cu saci în mâini, care făcuseră din vânzarea lucrurilor jefuite un business rentabil. Ei stăteau şi aşteptau când vor fi escortate victimele. Oameni din aceştia erau mulţi”. Şi în alt loc: „Acei care ucideau, torturau şi chinuiau victimele puteau să le şi jefuiască. Asta şi era principala lor motivaţie. Românii cu drept de stăpâni ai situaţiei luau ceea ce e de preţ -  bijuterii, bani şi alte lucruri scumpe. Ceea ce nu-i interesa, luau complicii lor basarabeni. La urmă, ce mai rămânea puteau lua cei care stăteau cu sacii în prag...”[5].

Polemica repede a ieşit din limitele discuţiei despre piatra funerară din vechiul cimitir evreiesc, atingând subiecte devenite într-un mod nedeclarat, dar general acceptat, tabu – decimarea în masă a evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Basarabia şi participarea populaţiei locale la omoruri şi jafuri.

Voi remarca faptul că aceste poze, făcute în cimitirul evreiesc din Orhei le-am postat deja mai bine de un an, însă replicile aprinse sub poza cu piatra funerară a familiei Vasserstein nu mai contenesc. Mai că în fiecare zi apar comentarii noi. Atâtea spirite încinse în jurul unei fotografii dintr-un vechi cimitir evreiesc!

Cartea lui Jan Tomasz Gross şi Irena Grudzińska-Gross „Golden Harvest” ( „Recolta de aur”) e concepută în formă de comentariu la o fotografie. Un grup de ţărani, bărbaţi şi femei,cu lopeţi şi alte unelte în mâini, aranjaţi într-un rând pentru a face o poză. Nimic neobişnuit s-ar părea la prima vedere. După cum menţionează şi autorii, „mulţi dintre noi au astfel de poze prin albume ca amintiri despre vacanţe de vară petrecute la rudele mai apropiate sau îndepărtate de la ţară”. Nu afectează cumva imaginea „paşnică” a cadrului nici soldaţii înarmaţi şi nici reprezentanţii miliţiei, prezenţi pe ambele părţi ale grupului de ţărani din poză.

E o poză însă deloc obişnuită – la picioarele ţăranilor sunt împrăştiate cranii şi oseminte umane. Aceştia, în cautarea obiectelor de aur şi a altor bijuterii, sapă mormintele comune unde zac rămăşiţele pământeşti a sute de mii de victime ale naziştilor, exterminate în lagărul morţii de la Treblinka. În poză vedem câteva zeci de oameni (or la „săpăturile” din zona fostului lagăr al morţii a participat întreaga populaţie locală), care încercau să-şi primească partea lor de câştig de pe urma Holocaustului, a nimicirii în masă a evreilor. Aceşti oameni au participat în ceea ce putem numi un mare jaf - „Acapararea”[6]  bunurilor evreilor. Un jaf care a mers mână în mână cu nimicirea fizică a evreilor europeni. Omorurile şi jaful au cuprins întreaga Europă.

Antisemitismul şi practicile lui de implementare, inclusiv şi la nivel de politică de stat, au variat de la o ţară la alta (în Germania – „arianizarea”, în România – „românizarea”[7], etc.). Însă, după cum au remarcat autorii, „fiecare societate locală prelua uşor caracteristicile generale ale mecanismului „Acaparare” şi redistribuirea proprietăţii evreilor”[8]. Jaful şi îmbogăţirea facilă din contul averii evreilor exterminaţi a devenit unul din factorii esenţiali ai politicilor antisemite atât la nivel de stat, cât şi la nivel local nu numai în Germania, dar şi pe teritoriul tuturor statelor ocupate de ea.

Aurul şi alte bunuri ale evreilor mergea la arieni şi la alţi neevrei nu numai din lagărele morţi, de unde erau transportate cu eşaloanele de către diviziile SS [9]. Evreii erau ucişi şi jefuiţi în toate satele şi oraşele din întreaga Europă. Şi în toate aceste acte de violenţă participa în mod activ populaţia locală neevreiască.

În cartea „Recolta de aur” sunt prezentate exemple de participare a populaţiei poloneze la jafurile şi exterminarea evreilor[10]. În acest sens, „Recolta de aur” e o continuare a altei cărţi „Vecinii”, în care unul din autorii noştri abordează subiectul participării la Holocaust, în baza exemplului orăşelului polonez Edvabne, a populaţiei locale din ţările ocupate de nazişti. Deci e vorba de un „alt” Holocaust, uciderea în masă a evreilor de către populaţia locală, fenomen caracteristic pentru întreaga Europă de Est.

E imposibil să citeşti această fără să te cutremuri. Ea abundă în episoade de atrocitate comise împotriva evreilor. În ea, potrivit autorilor, nu se conţin fapte care nu au fost făcute publice până acum, însă, cu toate astea, starea care te cuprinde în timpul lecturii acestei cărţi nu poate fi numită altfel decât şoc profund. Pur şi simplu, te ia groaza (iarăşi şi iarăşi) de la conştientizarea faptului că în timpul Holocaustului evreii, practic, n-au avut susţinători. Şansa de salvare ar fi putut-o oferi doar contactele şi interacţiunea cu populaţia locală – cu vecinii, consătenii, compatrioţii, etc. Populaţia locală însă, ca şi ocupanţii, a perceput exterminarea evreilor ca o posibilitate de a-şi îmbunătăţi repede şi uşor starea ei materială.

Potrivit autorilor cărţii, „evreii, din punctul de vedere al celor care au interacţionat cu ei în timpul ocupaţiei (şi chiar şi mai apoi, după cum se observă în poză, nota autorului A.T.), se asociau cu lucrurile preţioase de care erau deposedaţi. Omul, însă, e un subiect ireductibil, un scop în sine, şi orice instrumentalizare a relaţiilor interumane constituie un abuz. În cazul evreilor, în Al Doilea Război Mondial, procesul dezumanizării îşi atinge apogeul”.[11] Evreii au fost excluşi din numărul oamenilor. Cei rămaşi vii, pentru „vecini” au devenit „morţi în concediu”. [12]. Ei rămâneau vii doar atâta timp cât „salvatorilor” lor le erau convenabili din punct de vedere economic. Se terminau banii – se termina şi „concediul”, adică viaţa lor.

A omorî şi a jefui evreii a devenit „moral”, o acţiune sancţionată din punct de vedre social. Şi comiteau aşa ceva nu numai aşa-numitele „rămăşiţe ale societăţii”. Ucideau şi jefuiau inclusiv şi „stâlpii” societăţilor locale. Şi comiteau aceste crime în mod făţiş, ceea ce-i făcea părtaşi pe toţi. Asta nu a fost altceva decât un adevărat dezastru social, care a afectat grav societăţile locale pentru decenii înainte, remarcă autorul.

Cei care ajutau evreii necondiţionat - şi acest fapt uimeşte cel mai mult – au fost foarte puţini. Şi aceste fapte erau ascunse nu numai în timpul războiului, când ele echivalau cu pericolul morţii, dar şi după război. Era tăinuită chiar informaţia cu privire la conferirea titlului onorific de „Neprihănit al lumii”. Oamenilor le era frică că nimeni nu-i va crede că au acordat ajutor în mod dezinteresat – într-atât de „firesc” şi de răspândit, din punct de vedere al localnicilor, a fost acest fenomen al îmbogăţirii de pe contul „morţilor în concediu”.

Ce s-a întâmplat cu populaţia neevreiască a Europei? În ce mod masacrarea şi jaful neîncetat al evreilor au putut deveni „o normă socială”, de ce a fost posibil acest prosces al dezumanizării în cazul unui număr atât de mare de oameni? Sunt întrebări la care, după mine, încearcă să răspundă noua carte a lui Jan Tomasz Gross „Recolta de aur”.

Istoria Basarabiei[13] în perioada celui de-al Doilea Război Mondial prezintă încă un exemplu de Holocaust trecut sub tăcere. În perioada sovietică, exterminarea evreilor a fost dizolvată într-un subiect formulat mai general al atrocităţilor ocupanţilor germano-fascişti împotriva cetăţenilor sovietici. În perioada de după declararea independenţei Republicii Moldova, Holocaustul, pur şi simplu, era trecut sub tăcere sau, în general, negat când a apăreau discuţii la acest subiect. Adevărul însă e că Basarabia a fost una din provinciile Europei unde s-a desfăşurat drama Holocaustului. Nimicirea evreilor, în special în localităţile rurale, a început din primele zile ale ocupării acestui teritoriu.

Ordinul cu privire la nimicirea unei părţi a evreilor din Basarabia şi Bucovina şi deportarea celorlalţi a fost semnat din propria iniţiativă a lui Ion Antonescu, fără vreo presiune a germanilor. Realizarea acestei sarcini i-a revenit jandarmeriei şi armatei, în obligaţiunea respectivă mai intra şi crearea echipelor speciale, care, până la operaţiunile armatei şi jandarmeriei, urma să aţâţe spiritele antievreieşti în localităţi, ca populaţia locală să dorească să scape de „elementul iudaic” prin „mijoacele cele corespunzătoare circumstanţelor”[14].

Dispoziţiile primite de jandarmerie încă până la începerea operaţiunilor militare pe teritoriul Uniunii Sovietice „cu privire la curăţarea teritoriului” în Basarabia şi Nordul Bucovinei nu lasă loc pentru interpretări. Ordinele speciale din 18 şi 19 iunie 1941 prevedeau dislocarea în aceste două provincii a legiunilor de jandarmi. Generalul Constantin (Piki) Vasiliu, inspector general al Jandarmeriei, a dat în oraşul Roman ofiţerilor următoarele instrucţiuni: „Prima măsură care urmează a fi luată e „curăţarea” teritoriului. Prin aceasta se subînţelegea nimicirea pe loc a tuturor evreilor, aflaţi în localităţile săteşti; închiderea în ghetouri a tuturor evreilor de la oraşe; arestarea tuturor suspecţilor, activiştilor de partid, a celor care au ocupat funcţii de răspundere în timpul puterii sovietice şi escortarea lor la locul dislocării legiunii”[15]. După cum îşi amintea mai târziu unul din jandarmi, comandantul  Legiunii de jandarmi din Orhei le spunea subalternilor că e necesar a omorî toţi evreii, de la prunci până la bătrânii neajutoraţi, fiindcă ei prezintă un pericol pentru naţiunea română[16].

Istoricianul Vladimir Solonari vorbeşte despre (mai mult sau mai puţin) un scenariu al atacurilor asupra evreilor: „Primele omoruri le săvârşeau militarii şi jandarmeria română cu participarea extremiştilor locali (de regulă, foştii membri ai partidelor fasciste) şi a oportuniştilor. Mai apoi, rolul principal le revenea localnicilor, care îi identificau, îi adunau şi îi escortau pe evrei la locul execuţiei. Tot aceştia uneori şi participau la împuşcarea, omorârea celor răniţi şi jefuirea cadavrelor. De remarcat faptul că pe activiştii sovietici de alte etnii, autorităţile române, în pofida cererilor consătenilor, îi cruţau, lăsându-i în viaţă şi condamnându-i la diferite termene de detenţie sau muncă forţată”[17].

Evreii care nu reuşiseră să se evacueze până la venirea trupelor române şi a jandarmilor şanse de salvare, practic, nu mai aveau. Salvarea putea veni doar de la vecinii (consătenii) creştini, însă cazuri de susţinere din partea neevreilor în Basarabia au fost foarte puţine[18].

În cartea sa Vladimir Solonari aminteşte doar de un caz când populaţia locală creştină s-a ridicat în mod deschis la apărarea consătenilor evrei. E un caz unic. Şi asta s-a întâmplat nu în Basarabia, ci în satul bucovinean Vârtecăuţi, unde oamenii au îngenuncheat în faţa jandarmilor români, care escortau 12 familii de evrei din partea locului la execuţie spre marginea satului, implorându-i pe aceştia să-i elibereze pe consătenii condamnaţi la moarte. Jandarmii i-au eliberat pe toţi[19].

Acest caz demonstrează clar că dacă creştinii locali i-ar fi susţinut pe evrei, sute şi mii de vieţi ale oamenilor nevinovaţi ar fi putut fi salvate. Trupele române şi jandarmii nu se considerau ocupanţi în Basarabia şi Nordul Bucovinei şi nu puteau să nu-şi plece urechea la opinia populaţiei creştine din aceste provincii.

Apărare pentru evrei însă, practic, nu a fost. Din contra, participări active şi în masă a populaţiei locale la masacrarea şi jefuirea evreilor[20]. Majoritatea acestor cazuri au fost cercetate minuţios şi documentate.

În satul Cepeleuţi, raionul Briceni, judeţul Bălţi, au fost omorâţi mai bine de 190 de evrei din partea locului şi refugiaţi din alte localităţi. La masacru au participat 14 localnici, ale căror nume au şi fost identificate. Printre asasini au fost şi două femei, care au manifestat o cruzime deosebită faţă de victimele lor: „Kororari, soţia lui Vasili Ivanovici Kororari,  lovea cetăţenii răniţi cu o brasardă de plumb până îi omora... Rokimciuk Evghenia le dezbătea dinţii de aur oamenilor încă vii, le tăia degetele cu inele de aur”[21].

În satul Ţigăneşti după ce localnicii au ajutat jandarmilor să-i identifice şi să-i adune pe evreii din localitate, care au fost imediat escortaţi la marginea satului pentru a fi împuşcaţi, unii săteni au cerut să participe la execuţie. După masacru, localnicilor-participanţi li s-a permis să ia hainele celor omorâţi[22].

La Hânceşti, după ce evreii din partea locului au fost mânaţi la locul execuţiei, un soldat, anunţând că se simte rău, a refuzat să tragă în evrei. Imediat doi localnici şi-au exprimat dorinţa să participe la execuţie. Tot ei, după execuţie, îi omorau pe cei răniţi cu „focuri de control”[23].

La Dumbrăveni, una din cele mai mari localităţi evreieşti din Nordul Basarabiei, după apariţia a trupelor române, populaţia locală de alte etnii, susţinută de ţăranii din satele vecine Dubna, Vădeni şi Parcani a pornit violenţe masive împotriva evreilor. Jefuitorii au spart toate casele, au sustras toate averile, inclusiv mobila, au mânat vitele din gospodării. În timpul pogromului care a durat câteva zile, „vecinii” băteau şi omorau cu bestialitate evreii.[24].

Conform unui scenariu similar s-a desfăşurat şi pogromul din localitatea Zguriţa. Efim Frenkel, care a scăpat din acel carnagiu, îşi amintea: „Moldovenii au început a ne lua tot, au început a viola, a bate oamenii, moldovenii tăiau capetele cu coasa”[25].

Pogromuri, omoruri şi jafuri aveau loc pe întreg teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord: Chişinău, Bălţi, Edineţ, Orhei, Briceni, Cahul, Hânceşti, Nisporeni, Pepeni, Sculeni, Tătăreşti, Cernăuţi, Herţa, Hotin, Ciudei, Storojineţ, Ropcea, Iordăneşti, Petrăuţi, Panca, Broscăuţi, Lipcani, Stăneşti, Jadova Veche, Costeşti, Hliniţa, Budineşti, etc. Şi la ele participau nu numai „rămăşiţele societăţii”. Diana Dumitru, analizând materialele investigării crimelor şi a personalităţilor acuzate de comiterea lor, oferă o imagine generalizată a acelor persoane din numărul localnicilor, care omorau şi jefuiau evreii: „Cu puţine excepţii, e vorba de etnici moldoveni, bărbaţi cu vârsta între 30 şi 40 de ani (uneori de la 20 la 30 de ani), căsătoriţi, având copii. Majoritatea din ei aşa-numiţii mijlocaşi, <…> aproape jumătate ştiutori de carte...”, etc.[26]. Şi în cazul de faţă, vedem ceea ce Gross numeşte în cartea sa „acţiuni acceptate social”, „obiectizarea”, adică excluderea evreilor din numărul oamenilor.   

Evreii care n-au fost omorâţi în primele zile şi săptămâni ale războiului, au fost mânaţi în lagăre de concentrare provizorii, iar cei din oraş – în ghetouri.[27] Până la finele anului 1941 practic toţi evreii basarabeni, rămaşi în viaţă în urma pogromurilor, masacrelor, foametei şi frigului, bolilor şi chinurilor, au fost deportaţi peste Nistru, în Transnistria[28], noua provincie creată sub egida administraţiei române, cu capitala la Odesa. În „marşurile morţii” (escortare pe jos din Basarabia în Transnistria au murit foarte mulţi  - din cauza bolilor, foamei şi lipsurilor.

Un mare număr de evrei au fost omorâţi în timpul deportării de către localnici, care îi răscumpărau de la gardieni, îi scoteau din coloană şi pe loc îi şi omorau (ori îi rugau pe ostaşi să-i împuşte) pentru a scoate de pe ei haina sau încălţămintea care le-a plăcut (lucrurile mai scumpe, de regulă, le reveneau militarilor). Răscumpărarea oamenilor din coloana escortată pentru a-i omorî de dragul unei haine e, mai degrabă, aportul basarabean inedit la Holocaust.

În lagărele din Transnistria au supravieţuit foarte puţini evrei.

În Nordul Bucovinei de asemenea au avut loc deportări în masă a evreilor în Transnistria, însă această situaţie a avut o altă întorsătură[29]. La cererea insistentă a primarului de Cernăuţi, Traian Popovici[30], mii de evrei au fost lăsaţi la Cernăuţi (câte o parte şi în alte localităţi din provincie). Potrivit primarului, ei erau necesari pentru asigurarea funcţionării neîntrerupte a gospodăriei municipale şi a economiei provinciei în ansamblu. „Utilitatea economică” a evreilor a salvat mii de oameni de deportare şi moarte sigură în lagărele din Transnistria[31].

Evreii din alte provincii româneşti au fost salvaţi de schimbarea situaţiei de pe frontul de Est. După bătălia de la Stalingrad, Antonescu a renunţat la planul „curăţării teritoriului”, adică a epurării etnice în toată România. Exterminarea deplină a evreilor i-a reuşit doar în „provinciile-model”[32] —  Basarabia şi Nordul Bucovinei.

 „Acapararea” proprietăţii evreilor în România (inclusiv în Basarabia şi Nordul Bucovinei) decurgea în baza aceloraşi scheme şi scenarii ca şi în alte regiuni ale Europei, ajunse sub putrea regimurilor naziste (locale sau străine). Toate au început de la legislaţia discriminatorie, extruderea evreilor din economie, educaţie, comerţ – din toate domeniile vieţii publice[33]. Şi se încheia acest proces cu omoruri în masă, tăierea degetelor cu inele de aur, smulgerea dinţilor de aur din gură celor încă vii, în agonie, sau de la cei morţi[34].

Vieţile era luate pentru o haină, un lucru. Evreii în Basarabia au devenit în ochii „vecinilor” purtători de lucruri. Nu mai erau oameni. Şi această nouă „normă” socială a fost acceptată de majoritatea covârşitoare.

Moldova e o ţară din Estul Europei unde opinia publică şi mediul academic  preferă să nu discute despre Holocaust în general, despre rolul României în evoluţia acesui fenomen teribil, despre participarea populaţiei locale la exterminarea evreilor. Programul şcolar care prevede doar câteva ore de studiere a Holocaustului în Basarabia fie e ignorat, fie profanat. O cercetare ştiinţifică sistemică a respectivului subiect nu există, şi nici statul nu încurajează astfel de investigaţii.[35]. Nu există nici o politică de stat clar conturată în vederea păstrării memoriei victimelor Holocaustului.

La 26 iulie 2016 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declaraţia cu privire aprobarea Raportului final al Comisiei internaţionale cu privire la studierea Holocaustului sub preşedinţia lui Elie Wiesel, iar la 22 mai 2017 Guvernul a aprobat un Plan de acţiuni în vederea implementării a Declaraţiei sus-menţionate. E necesar să remarcăm faptul că aceste două acte au fost adoptate ca rezultat al unei presiuni puternice din partea comunităţii internaţionale, ceea ce demonstrează o lipsă totală de voinţă politică a guvernării moldoveneşti în a elabora şi implementa o politică de stat în vederea investigării Holocaustului şi perpetuării memoriei victimelor sale. E evident faptul că schimbările spre bine în acest sens vor fi posibile în continuare doar prin păstrarea acestei presiuni din partea partenerilor străini ai ţării noastre.

Chişinăul oficial promovează o politică istorică, a cărei esenţă (deşi pentru Polonia) a fost formulată foarte bine de cunoscutul istoric Andrzej Nowak „Ori Westerplatte, ori Edvabne”[36]. Cu alte cuvinte, ori naţiunea îşi păstrează memoria, prin care e mândră de momentele eroice ale propriei istorii, ori îşi regretă participarea la Holocaust,recunoscându-şi propria responsabilitate de crimele comise în trecut. În versiunea moldovenească, asta sună astfel: „Fie Siberia, fie Holocaustul”, prin Siberia subînţelegându-se represiunile puterii sovietice împotriva cetăţenilor RSSM (URSS). „Şi Siberia, şi Holocaustul” – o astfel de abordare deocamdată nu le reuşeşte. Împiedică acest fapt şi momentele ce ţin de procesul formării actualei identităţi a moldovenilor, în care „românizarea”(în accepţie contemporană) are un rol deosebit.

Uneori te prinde groaza când urmează să dai faţă în faţă cu propriul trecut. E teribil să-ţi asumi responsabilitatea pentru ceea ce s-a întâmplat cândva cu naţiunea din care eşti şi tu parte. Dar în mod inevitabil trebuie s-o faci. „Ceea ce e important pentru indivizi, în particular, e important şi pentru comunităţi, per ansamblu. Amintirile suprimate devin periculoase, căci irupând la suprafaţă realităţii, ele ar putea distruge ceea ce e sănătos, ar putea devaloriza ceea ce e nobil, ar putea profana ceea ce e măreţ. Naţiunea, ca şi un individ, poate identifica multe modalităţi de întâlnire şi cunoştinţă cu propriul trecut. Şi nici una pentru a-l ignora”[37].

Cartea lui Jan Tomasz Gross şi Irena Grudzińska-Gross „Golden Harvest” („Recolta de aur”), care urmează să apară în limba rusă, oferă, după mine, multora posibilitatea de a se întâlni şi a face cunoştinţă cu propriul trecut, cu trecutul naţiunii din care fac parte. Oferă oportunitatea de a-şi asuma răspunderea pentru toate câte au avut loc în istoria propriului popor.

[1] Alexei Tulbure, director al Institutului de istorie orală din Moldova

[2] În Moldova, nu se pedepseşte elogierea persoanelor care au participat la Holocaust. În România, însă, a fost adoptată o lege specială, care prevede pedeapsa penală pentru elogierea şi propagarea nazismului şi a naziştilor.

[3] Conducător — titlul neoficial al Mareşalului Antonescu, dictatorul militar al României în perioada anilor 1941-1944.

[4] O situaţie tipică a „concurenţei victimelor”, când victimele unui regim totalitar sunt contrapuse victimelor altui regim, unele represiuni sunt justificate prin altele, etc.

[5]Toate comentariile sunt citate cu permisiunea autorilor – utilizatori ai respectivei reţeli sociale.

[6] Termenul aparţine istoricului polonez, profsorului Jan Grabowski .

[7] Cu referire la politicile de românizare recomand cartea profesorului Vladimir Solonari: Solonari V. Purifying the Nation: Population Exchange and Ethnic Cleansing in Nazi-Allied Romania. Washington: Woodrow Wilson Center Press; Baltimore: Johns Hopkins University Press, 2009.

[8] См. с ??

[9] Autorii cărţii(С. ??) menţionează, că „lucrurile de preţ, luate de la victimele din lagărele de concentrare în timpul războiului, au fost transmise Băncii Raihului de către Hauptsturmführer-ul SS Bruno Melmer în 76 de transportări, începând cu august 1942 şi până la sfârşitul anului 1944. Eşaloanele transportate conţineau obiecte de valoare şi material de protezare dentară, luate de la cei deportaţi sau scoase de pe cadavre“.

[10] „Săpători”, „dentişti”, „şmalţovnici” – iată doar câţiva termeni, care indicau la modalităţile de sustragere de către populaţia locală a bunurilor de la evrei după moartea acestora.

[11] См. с. ??

[12] См. с. ??

[13] Până în la începutul sec. XIX doar Bugeacul -partea de sud a teritoriului dintre Prut şi Nistru - se numea Basarabia, adică sud-estul Principatului Moldovei. După alipirea acestui teritoriu la Imperiul Rus în 1812,  întreaga parte de Est a Moldovei a fost numită regiunea Basarabia, iar din 1873 – gubernia Basarabia. În perioada interbelică, din 1918 până 1940, Basarabia a fost în componenţa României. Actualmente, teritoriul Basarabiei e împărţit de Republica Moldova şi Ucraina.

[14] Raport final/Comisia Internațională pentru studierea Holocaustului în România; președinte comisie: Elie Wiesel; ed. Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu. Iași: Polirom, 2004 Raport final, p. 126 .

[15] Ibid., pp. 129–130.

[16] Ibid., p. 130.

[17] Solonari V. Purifying the Nation, p. 170–171.

Se mai întâmplau şi alte scenarii. În satul Hirova, raionul Călăraşi, locuitorii n-au aşteptat sosirea trupelor române, i-au arestat pe consătenii evrei şi au organizat paza lor, pe rând. Într-o zi îi păzeau localnicii de pe o stradă, în altă zi – cei care locuiau pe altă stradă. Aşa, de obicei, prin sate se organizează păscutul vacilor. Localnicii au organizat paza evreilor astfel ca să le fie comod. Nici un evreu n-a reuşit să fugă. La venirea trupelor române toţi evreii din satul Hirova au fost împuşcaţi. Unii localnici au participat la jafuri, violuri şi omoruri.

[18]. În Moldova, potrivit site-ului Yad Vashem, se numără 79 de „Neprihăniţi ai lumii” în cazul a 39 de cazuri de salvare.

[19] Solonari V. Purifying the Nation. p. 193–194.

[20] Nu toţi participau la crime, dar toţi cunoşteau despre ele şi nu se implicau.

[21] Arhiva naţională a Republicii Moldova  F. 1026. Op. 2. Еd. cr. 16. L. 2 ob.

[22] Dumitru Diana: The State, Antisemitism, and Collaboration in the Holocaust. The Bordelands of Romania and the Soviet Union. Cambridge: Cambridge University Press, 2016, p. 145.

[23] Ibid., p. 145–146.

[24] Ibid., p. 147.

[25] Ibid., p. 149.

[26] Ibid., p. 156–157.

[27]  Recomand cartea în limba română apărută recent  despre istoria ghetoului din Chişinău: Paul A. Shapiro, Ghetoul din Chișinău, 1941-1942,  Editura: Curtea Veche, București, 2016.

[28] În ianuarie 1942, în ghetoul de la Chişinău mai erau circa 300 de evrei. În mai 1942, deportările au fost reluate şi la finele lunii iulie 1942 au mai fost deportate încă 231 de persoane.  La începutul lui august 1942, în acest ghetou mai rămâneau 183 de persoane, dintre care 178 aveau permisiunea a rămâne, iar 5 aşteptau să fie deportaţi. În întreaga provincie se mai aflau încă 125 de evrei – toţi cu permis. (Solonari V. Purifying the Nation, p. 21).

[29] Către 7 septembrie 1942 în provincie se mai aflau încă 19 080 de evrei.  Până la 13 octombrie 1942, când deportările au fost „suspendate” şi, de facto, oprite, din Nordul Bucovinei fuseseră deportaţi încă circa o mie de evrei. Astfel, în provincie mai rămâneau 17 963 de evrei.

[30] Traian Popovici a relatat în memoriile sale, publicate în 1945,  cum, susţinut de întreaga municipalitate a Cernăuţiului, s-a opus stigmatizării şi deportării evreilor. În 1989 institutul Yad Vashem i-a conferit titlul de „Neprihănit al lumii”.

[31]  Vladimir Solonari în cartea sa citează surse potrivit cărora ideea de a nu-i deporta pe toţi evreii  odată în vederea  evitării unui colaps economic îi aparţine consulului german de la Cernăuţi, Fritz Gebhard şi anume opinia reprezentantului administraţiei germane a şi devenit decisivă pentru Ion Antonescu, care a fost de acord să nu fie deportaţi toţi evreii bucovineni peste Nistru.(Ibid., p. 215).

[32] După testarea politicii de epurare etnică a teritoriului şi a proceslui de „românizare” prin schimbarea componenţei etnice din contul minorităţilor naţionale (în primul rând, a evreilor) din Basarabia şi Nordul Bucovinei, provincii pe care Ion Antonescu le considera „modele”, aceleaşi procese urmau să aibă loc şi în restul teritoriului României.

[33] În România fenomenul a avut denumirea sa — „Românizarea proprietăţii evreilor”. „Românizarea” după Antonescu prevedea epurarea etnică la nivelul întregii ţări, „curăţarea” ei de minorităţile naţionale (în primul rând de evrei) şi transmiterea proprietăţii „eliberate” etnicilor români. La Cernăuţi, bunăoară, orice etnic român putea în schimbul unei sume derizorii să obţină un fost magazin evreiesc sau întreprindere. Mulţi „români de treabă” îşi lăsau ocupaţiile lor şi plecau în „California Românească”, cum era numit Cernăuţiul în acei ani, în speranţa unei îmbogăţiri uşoare din contul jafului şi exploatării fostelor bunuri evreieşti.  În Basarabia, spre exemplu, politica de jaf („românizare” a proprietăţii evreilor) a avut consecinţe catastrofale nu numai pentru evrei, dar şi pentru întreaga populaţie. A fost paralizat comerţul mărunt şi mijlociu în oraşele şi satele situate la drumurile centrale ale provinciei ( Bucovina şi Moldova s-au pomenit exact în aceeaşi situaţie). A scăzut producţia, s-a redus procentul de acumulare a impozilor şi plăţilor la buget. În anul 1942 partea de venit a bugetului Basarabiei constituia 1 902 446 902 lei, dintre care 1 602 500 000  lei veneau de la Bucureşti. (Ibid., p. 223–225).

[34] Localnicii jefuiau şi omorau în primele zile ale pogromurilor, furau proprietatea evreilor, rămasă după deportarea lor şi în timpul deportării peste Nistru. La deportarea evreilor rămaşi în viaţă în Transnistria, în timpul aşa-numitelor „marşuri ale morţii” pe jos, ţăranii din localităţile pe unde trecea coloana îi răscumpărau de la gardieni pe evreii „bine îmbrăcaţi”, pe care-i omorau (singuri ori jandarmii le acordau „serviciul”) numai pentru a le lua hainele. (Carp M. Cartea neagră. 2nd iss. T. 3. București, 1996, p. 40).

[35]O excepţie o constituie cărţile lui Vladimir Solonari (2009) şi a Dianei Dumitru (2016), publicate în SUA şi, practic, necunoscute în Moldova. O altă lucrare în acest sens e monografia Paul A. Shapiro ”Ghetoul din Chiținău – 1941-1942”, apărută la Bucureşti în 2016, a cărei lansare a avut loc în ianuarie 2017 la Chişinău. Alte studii apar graţie efortului reprezentanţilor comunităţilor evreieşti din Moldova şi alte ţări, ai căror membri sunt originari din Basarabia (Moldova).

[36] Westerplatte e o peninsulă pe litoralul polonez al Mării Baltice, în apropierea oraşului Gdansk, unde în perioada 1-7 septembrie 1939 o garnizoană a Depozitului de tranzit militar polonez a ţinut apărarea în mod eroic împotriva trupelor germane invadatoare. Ea a devenit un simbol al rezistenţei eroice a polonezilor împotriva naziştilor.

[37]Din alocuţiunea lui Elie Wiesel, preşedintele Comisiei Internaţionale pentru investigarea Holocaustului în România, rostită la prezentarea Raportului final privind Holocaustul în România…  Raport final/Comisia Internațională pentru studierea Holocaustului în România; președinte comisie: Elie Wiesel; ed. Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu. Iași: Polirom, 2004 Raport final, p. 15.