Efimia Emanuela Boghean, a.n. 1918, s. Doibani (Tiraspol)

În acest interviu, Efimia Emanuela Boghean, localnică şi nativă a satului Doibani de pe teritoriul transnistrean, relatează soarta familiilor de evrei pe care le cunoştea în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, oferind detalii despre supravieţuitorii execuţiilor şi arestărilor făcute în acea perioadă. Femeia povesteşte, de asemenea, un eveniment legat de executarea unui număr de localnici neaparţinând familiilor evreieşti din comunitate, datorită participării lor la dominaţia sovietică prin ocuparea de diverse funcţii de conducere în sat.

Boghean vorbeşte despre naşterea sa în satul Doibani din raionul Dubăsari în anul 1918, precizând că se afla în acest loc la începerea celui de-Al Doilea Război Mondial; îşi aminteşte încercarea eşuată a unor familii vecine de evrei de a fugi în Uniunea Sovietică înainte de ajungerea armatei române în sat; explică motivul pentru care familiile vecine nu au reuşit să părăsească Transnistria, teritoriul Bug fiind bombardat în acelaşi timp; povesteşte despre un evreu care a reuşit să scape la venirea armatei române în sat, precum şi despre executarea celorlalţi membrii ai familiilor evreieşti odată cu sosirea germanilor; descrie arestarea a trei vecine de origine evreiască de către soldaţii români, precizând că fiul în vârstă de şaptesprezece ani, precum şi soţul uneia dintre acestea, au reuşit să fugă din sat; îşi aminteşte numele celor menţionaţi mai devreme: Hannah [Hanna, Hana], Biela [Biele], Sarah [Sara], Sion, tânărul de şaptesprezece ani, şi Piersic, capul familiei; menţionează că tânărul a stat ascuns într-un sat învecinat, Florea, până la sosirea sovieticilor, neştiind însă nimic despre soarta tatălui acestuia; îşi aminteşte arestarea celor trei vecine împreună cu alte două femei de origine evreiască pe care le cunoştea, pe nume Maria şi Yasha [Iasha]; spune că evreii arestaţi au fost duşi la deal de satul Doibani, dincolo de nişte grădini, pe un teren cu mult pământ, unde au fost executaţi; menţionează că nu a urmărit personal transportarea evreilor în acea locaţie, observând însă şirul de persoane părăsind satul; îşi aminteşte că evreii au fost însoţiţi afară din Doibani de către patru soldaţi români înarmaţi; descrie modul în care familiile de evrei au fost forţate să părăsească satul, oamenii fiind conduşi desculţi într-o zi ploioasă; reţine că înaintea arestărilor făcute, evreii ofereau altor localnici diverse obiecte personale, precizând că ea însăşi a fost rugată de nişte vecine să ducă mâncare, precum şi un număr de oale, unei alte femei care nu era de origine evreiască; îşi aminteşte, de asemenea, rugămintea unei vecine pe nume Maria de a încerca să îi îngroape familia după execuţie; vorbeşte despre supravieţuirea a două femei de origine evreiască după împuşcare, respectiv Hannah şi fiica acesteia, pe nume Biela; explică faptul că a întâlnit-o şi a comunicat personal cu Hannah după întoarcerea acesteia în sat în scopul de a procura mâncare pentru Biela, grav rănită şi rămasă în locul unde a fost împuşcat grupul de evrei; menţionează că Biela a decedat până la întoarcerea lui Hannah; spune că a aflat personal de la Hannah despre planul acesteia de a fugi împreună cu fratele său, pe nume Visha [Fisha], la Dubăsari, de unde existau zvonuri că evreii erau adunaţi şi trimişi la Balastin [Palestina]; povesteşte despre aflarea faptului că cei doi vecini, împreună cu ceilalţi evrei ajunşi la Balastin, au fost în cele din urmă executaţi; menţionează că a fost informată despre acest fapt de către rudele sale care locuiau la Dubăsari. 

Ea relatează îngroparea evreilor ucişi pe deal, la care a participat personal, împreună cu încă doi bărbaţi din sat; spune că a ajutat la îngroparea acelora deoarece îi promisese vecinei sale, Maria, acest lucru, fiind foarte apropiată de ea; [tăcere până la reluarea interviului]; detaliază îngroparea evreilor, amintindu-şi că localnicii pe care i-a însoţit au săpat o groapă de aproximativ 10 m lungime, în timp ce ea însăşi i-a acoperit cu pământ pe cei morţi; spune că i-a cunoscut pe toţi evreii ucişi acolo, amintindu-şi ca erau nouă persoane în total, exclusiv din satul Doibani; nu îşi aminteşte să fi auzit împuşcături după conducerea celor arestaţi pe deal, precizând că distanţa faţă de sat era destul de mare, evreii fiind executaţi pe un teren unde nu era plantat nimic la acel moment; explică motivul pentru care ceilalţi localnici au ştiut unde să găsească morţii, menţionând că acesta se datorează supravieţuitoarei execuţiei, Hannah, care s-a întors în Doibani; spune că soldaţii români au părăsit satul după executarea familiilor de evrei.

Ea menţionează existenţa unei alte familii de evrei ai cărei membri nu fuseseră arestaţi de către soldaţii români, aflându-se la cosit şi la strâns grâul în perioada iunie/iulie, la sosirea armatei în sat; îşi aminteşte apariţia soldaţilor germani în Doibani, la aproximativ o lună după venirea românilor; precizează recunoaşterea germanilor după uniforme, precum şi după culoarea blondă a părului; comentează decizia evreilor rămaşi în sat de a se întoarce acasă de la muncă, în ciuda aflării veştii sosirii armatei germane; povesteşte despre oprirea germanilor la Primăria comunităţii şi despre încercarea acestora de a afla numele localnicilor din Doibani care au lucrat ca funcţionari şi activişti sovietici; comentează prezentarea de bunăvoie la Primărie a sătenilor, nebănuind că ar fi în vreun pericol; comentează reuşita unui singur bătrân din sat de a scăpa arestării la Primărie, evitând în ultimul moment să intre în clădire şi fugind într-un sat învecinat; menţionează că localnicul respectiv, pe nume Goriţă, a stat ascuns în diferite sate până la venirea armatei sovietice; spune că Goriţă a auzit împuşcături la părăsirea satului Doibani, dându-şi seama că ceilalţi localnici adunaţi la Primărie fuseseră executaţi; explică observarea personală a localnicilor conduşi spre locul de execuţie, evrei şi activişti sovietici deopotrivă, menţionând că se afla pe o stradă, îndreptându-se spre casă, în momentul când aceştia au trecut pe langă ea; îşi aminteşte că aceste persoane erau conduse în număr de patru pe un rând; enumeră cateva dintre persoanele de origine evreiască ucise împreună cu activiştii sovietici din satul Doibani: Jijin, Tziba [Tzibi], Liova împreună cu soţia sa, precum şi cei doi copii ai Mariei, sora lui Liova; menţionează faptul că această Maria nu locuia în satul Doibani, trimiţându-şi cei doi copii acolo în vacanţă; îşi aminteşte scrierea numelor tuturor celor ucişi la acea dată pe o placă memorială, aceasta fiind însă doborâtă de vânt şi abandonată; comentează luarea forţată de pe străzile satului a diferiţi indivizi de către soldaţii germani, pentru a îi îngropa pe cei împuşcaţi; descrie adunarea soţiilor celor ucişi în ograda familiei sale pentru priveghi, vorbind despre disperarea şi durerea de care erau cuprinse [tăcere până la reluarea interviului]. 

Ea menţionează că nu a urmărit grupul de localnici arestaţi şi duşi spre execuţie; îşi aminteşte şase soldaţi germani care îi însoţeau pe aceştia, doi în faţa celor arestaţi, doi în spatele lor şi alţi doi în lateralul grupului; precizează un număr de zece localnici de origine non-evreiască arestaţi şi executaţi, precum şi şase evrei; descrie starea persoanelor conduse spre locul de execuţie, menţionând observarea a numeroase semne de violenţă fizică; îşi aminteşte existenţa unui localnic pe nume Arlabu printre cei bătuţi şi conduşi cu forţa, menţionând că acesta se afla într-o stare foarte gravă, având capul spart; spune că cele şaisprezece persoane au fost executate şi îngropate în capul satului Doibani, lângă un izlaz; îşi aminteşte că, la venirea armatei sovietice, familiilor activiştilor ucişi li s-a permis să îşi dezgroape rudele şi să le îngroape în cimitirul din sat, evreii executaţi fiind însă lăsaţi în aceeaşi locaţie; precizează că a observat grupul de localnici conduşi spre execuţie de la o distanţă de aproximativ 10/15 m; menţionează că aceştia nu încercau să comunice cu ceilalţi oameni din sat, fiind vizibil abuzaţi, atât fizic cât şi psihic; precizează că primii împuşcaţi au fost localnicii care nu erau de origine evreiască; nu îşi aminteşte alte persoane din sat ucise în timpul războiului, însă menţionează că soldaţii români băteau cu cruzime pe oricine.

Acest interviu a fost realizat în cadrul United States Holocaust Memorial Museum's Moldova Documentation Project