Garam Ion Andrei, a.n.1937, s. Trifești, r-l Rezina

D-le Garam, povestiți-mi Vă rog, unde și cînd v-ați născut? Cine au fost părinții d-stră, ați avut surori, frați?

Eu m-am născut în raionul Rezina, satul Trifești. Părinții erau țărani, lucrau pământul, aveam vaci, aveam oi, porci, găini...

D-stră țineți minte ce avere avea familia d-stră? Cât pământ?

Pământ aveau vreo patru hectare... Dar tatăl meu mai lua încă pământ în arendă, îl lucra și jumătate din roadă era a lui. Am avut o pereche de cai, vacă, vițel, douăzeci de oi, deja păsări de tot felul ca fiecare țăran. Am avut un frate mai mare ca mine, mergeam cu el la deal... Eu pe atunci aveam 11 – 12 ani și ajutam părinților. Făcea tutun tatăl meu...

Surori, frați ați avut?

Am o soră, dânsa este și azi, dar e foarte bolnavă, ea e din 1935, mai mare cu doi ani decât mine... Tare i-i rău, de picioare nu poate merge.

Noi am fost trei copii la părinți. Am mai avut un frate mai mare – Gheorghe.

În 1940 tatăl strângea pâine pentru armata sovietică. El l-a război n-a fost, a rămas în sat.

În 1949 când a venit timpul deportărilor noi am luat caii și am fugit cu întreaga familie pe deal. Ei au venit la noi, dar nu au găsit pe nimeni, doar casa încuiată.

D-stră erați informați că urmează să fiți ridicați?

Cum altfel? Tatăl știa, căci avea un văr care lucra ca secretar la sovietul sătesc și i-a spus: „Măi, vere Andrei, tu ești pe listă, or să vină să te ia!”. Și noi am fugit cu o zi înainte și am scăpat.

Unde v-ați ascuns?

Este o pietrărie, aveam acolo și loc, și grădină, pământ. Am fugit acolo, acolo erau niște nuci sălbatici, locuri închise, aveai unde te adăposti... Am stat noi așa o săptămână pe deal. După asta ne-am întors acasă.

Și acasă ce-ați găsit?

Acasă totul era în ordine. Nu s-au atins de nimic. Nu era nimic furat. Procesul de deportare a trecut...

Și n-a mai fost nimeni la d-stră, nu v-au căutat?

Nu țin minte... parcă nu...

Mai departe ce s-a întâmplat?

Tatăl meu a intrat într-un partid – Partidul agrar-creștin. După ridicarea ceea, ne-au luat la colhoz caii, căruța, a dat plugul, a dat tot ce-a avut: semănătoare, unelte... Căci îi spuneau tatălui că „dacă nu intri în colhoz, te ducem!”. Și a intrat de nevoie în colhoz. Alții lucrau cu caii lui, iar el mergea la prășit cu sapa! I-a fost foarte obijduitor tatălui: „eu gospodar cu car și cu căruță și cineva se folosește de bunurile mele..., mi-au luat tot!”. Măcar nu i-au permis lui să îngrijească de propriii cai, ci i-au dat unor „nimicuri” care înhămau caii cu capul la căruță, fiindcă nici nu știau ce și cum, căci n-au avut animale.

Și iată că tatăl meu a intrat în partidul ăsta – Partidul agrar-creștin. În acest partid erau mulți țărani de prin sate: din Cogălniceni, din Fereni, Cuizovca, Trifești, Gordinești, Cinișeuți, Minceni... S-au adunat oameni obijduiți de Puterea sovietică, cărora li s-a luat tot. A activat în ilegalitate partidul ăsta vreun an de zile, mai apoi s-a infiltrat unul... Membrii săi se întâlneau în ascuns noaptea, scriau fel de fel de petiții, (o să vă dau o carte despre acest partid). S-au cam speriat puterea de activitatea clandestină a acestui partid.

În circumscripția Trifești era ca deputat al Sovietului Suprem o parte femeiască care nu știa nici măcar să se semneze.

Tatăl d-stră știa carte?

Da, a învățat la români patru clase...

Mama?

Mama n-a învățat... Ea știa doar să se semneze și atât...

Partidul avea rețea locală, acționa în regiunea d-stră sau avea o răspândire mai mare?

Avea membri doar din raionul Rezina. Și în anul 1951 s-a infiltrat un securist în rândurile partidului. Tot umbla el și cerceta cărora nu le place Puterea sovietică. Întreba de unul, de altul, că, iată, o auzit că există așa un partid... până l-au primit în rândurile partidului. Și el, mai apoi, i-a și trădat pe toți.

Au ieșit la marginea șoselii la Trifești, se duceau cu niște nuci la Rezina să le vândă la piață, a venit o mașină, acolo în ea erau securiști... Și i-au prins pe vreo șapte, ăștia s-au urcat în mașină și au fost capturați pe loc. Pe tatăl l-au luat de la coasă. Și, după asta, s-a început: care a fugit, care s-a ascuns, dar i-au prins câte pe unul, i-au prins pe toți.

Pe tatăl l-au luat în 1951 și un an de zile l-au ținut la Chișinău, la cercertări, și în 1952 l-au împușcat. I-au împușcat pe 11 oameni din partid. În rest, majoritatea membrilor au luat câte 25 de ani, mai puțin de 25 n-a luat nimeni. Ei au fost judecați de Circumscripția militară Odesa (Odesskii voiennâi okrug).

 Și după ce l-au împușcat pe tatăl, ne-au luat deja pe noi. Au zis că ne iau pe cinci ani. Într-o dimineață de august ne-am trezit pe prispă de la lătratul câinelui cu militari în ogradă. Au umblat pe la toate casele foștilor membri de partid. De data asta au fost ridicați „politicii” nu „chiaburii”. În 49 de ridicarea ceea am scăpat noi, dar de asta n-am scăpat.

Ne-au spus să ne luăm de mâncare un sac de făină, l-am și luat, am mai luat niște îmbrăcăminte și ce era pe noi și în timp de-o oră ne-o urcat într-o mașină păzită de soldați și ne-au dus la Chișinău. Acolo am stat cam la o săptămână, până când au mai îngrămădit lume și mai apoi a urmat un drum lung. Ne-au luat în august și am ajuns în octombrie în Kazahstan. Ne duceau dintr-o închisoare în alta, stăteam vreo săptămână în una, se mai adunau, și iarăși ne duceau în altă închisoare.

Pe cine îi mai adunau?

Tot condamnați pe motive politice...

De alte naționalități?

Da, și ruși, și ucraineni... și de toate naționalitățile. Erau femei, copii de locotenenți, sublocotenenți, de șefi care tot cu ceva n-au intrat în voie puterii.

Plânsete de copii pe acolo...

Când am ajuns în Kazahstan, acolo era deja frig, practic iarnă, era zăpadă... În octombrie acolo deja-i frig de-a binelea. Eu atunci aveam 14 ani. Încolo ne-au dus în vagoane din astea în care duc vitele. Ne păzeau soldați cu automatele.

Dacă e să vorbim de mâncare, ne dădeau câte două bucățele de pesmeți și scumbrie („seliodka”). „Seliodka”, apa ni le dădeau de la stație până la stație. Care mai reușea să bea, aducea căldarea acolo, dar acolo era lume nu șagă, vagoane pline cu copii, cu mame gravide... Știți, o priveliște apăsătoare!... Când ți-aduci aminte, vrei nu vrei, îți vine să plângi...

Și iată că am ajuns în Kazahstan, în regiunea Kustanai. Noi am fost lăsați în satul Beloglinka. Acolo creșteau multe vaci, erau coșare mari făcute pentru vaci... Ne-au cazat pe noi la o familie de cazahi, să trăim împreună cu dânșii. Ei erau doi și noi trei: eu, mama și sora. Ne culcam toți trei pe un pat, cazahii se culcau jos la pământ, căci aveau țoluri de pâslă, „cașma” se numesc la ei.

Fratele d-stră mai mare unde era?

Fratele a fost judecat și condamnat și el pe un termen de 25 de ani. El a fost judecat în același proces împreună cu tatăl. Pe el l-au luat tot de la coasă: cum cosea, au venit doi  de la Rezina. I-au cerut coasa chipurile să încerce cum cosește, „...că tare bună brazdă faceți”. El a dat coasa și cei doi l-au luat de mâini și l-au legat. Întâi pe tatăl l-au luat, mai apoi pe fratele.

În ce fel de casă trăiau cazahii ceia la care v-ați oprit?

Trăiau cazahii în niște „zemlenci” (case în pământ). Erau făcute din brazde de pământ și din brazde de iarbă tăiată. Brazde tăiate și clădite una peste alta. Erau cu tavanul foarte jos, ridicai mâna și îl atingeai. De asupra erau puse niște bârne de lemn și crengi de mesteacăn (bereza). Acolo nu era pădure, ci stepă cât prindeai cu privirea. Pe acele bârne și crengi iarăși se punea pământ, brazde și iată asta era locuința lor. În afara casei mai aveau un sarai acoperit cu iarbă și iarna ieșeam pe acoperișul cela că zăpada era cât bordeiul cela. Începea a sufla niște viscole pe acolo că nu se vedea om cu om. Pe care-l prindea pe drum, acolo rămânea, nu mai venea nici cu caii, nici el singur. Îl găseau acolo deja în primăvară. Au fost cazuri din astea, când a înghețat omul și a fost găsit mai apoi. Oamenii mergeau orientându-se după stâlpii de telefon și de lumină. Și dacă se începea vântul ăsta, rupea bucăți de gheață care puteau să te lovească, că acolo era vând nu șagă, de te cârliga jos la pământ!

Cazahii ceia n-aveau copii, femeia vedea, iar soțul ei era orb și dânsul mai era și un fel de preot la cazahii de acolo.

V-au cazat acolo și cu ce vă ocupați?

Îngrijeam de vite. Le scoteam ziua la păscut, la adăpat la lac. Iarna era o gheață pe lacul cela și trebuia să o tăiem cu toporul, ca animalele să bea apă.

Cum Vă alimentați acolo?

Acolo deja ne plăteau pentru lucru. Cumpăram pâine de acolo...

Vitele cui aparțineau?

Vitele erau ale sovhozului, căci acolo era sovhoz și noi lucram în sovhoz. Vitele le tăiau pentru carne ori le luau de vii.

Mai erau familii de moldoveni în sovhozul cela în care ați fost repartizați?

Eram acolo trei familii de moldoveni, restul erau tătari, ceceni, nemți, ucraineni, ruși.

Cum apăruseră oamenii ceia acolo? Comunicați cu ei sau nu?

Cazahii erau localnici, dar ceilalți aduși de peste tot. Ei erau tot deținuți politici.

D-stră cunoșteați limba rusă?

Pe atunci cam greu a fost cu limba rusă. O cunoșteam cam cât reușisem s-o învăț la școală...

Cu cazahii cum comunicați?

În rusă comunicam cu ei, dânșii cunoșteau limba rusă. Și cu ceilalți tot în rusă comunicam.

Era școală acolo, nu țineți minte?

Școală acolo nu era...

Sora d-stră lucra în rând cu cei maturi?

Da, pentru că școală nu era...

Punct medical era acolo?

Nu era nimic...Era doar o contoră făcută din bârne de lemn, vitele, tractore cu care coseau iarba, o adunau, o aninau c-o „volocușă” și o târau pe scârta ceea și o aduceau la vite. Ăsta era tot lucrul de acolo.

Cât ați trăit în casa cazahilor?

În casa ceea am trăit nouă luni. După asta ne-au dat drumul acasă. A murit Stalin în 1953... A venit de la raion un împuternicit care venea în toată luna și ne semnam la el că suntem pe loc și că n-am fugit. Păi iată, a venit dânsul și ne-a zis: „D-stră plecați acasă, sunteți liberi!”. Asta a fost în 1953 după moartea lui Stalin.

Noi am mai stat acolo, căci mama era tare bolnavă, am mai stat acolo vreo lună și ceva, căci speram că poate și-a veni în fire. Răcise tare. Dar acolo deja era cald și am văzut că nu se mai vindecă, am luat-o și am venit acasă. Cum ne-am întors am internat-o la Orhei în spital, iar eu cu sora ne-am dus în sat. Ea s-a vindecat și a venit și ea acasă. Dar deja casa nu ne mai aparținea, în ea era școală primară de  trei clase. Noi tocmai lângă școală trăiam. La noi au făcut ca o școală primară și în școala de bază erau celelalte șapte și asta ne era școala de zece clase.

Când v-ați întors în sat, v-au permis să rămâneți pe loc?

De la bun început ne-am dus la Sovietul sătesc. Doamna ceea deputat mai era și președinta Sovietului sătesc. Ea a început a striga: „Băăăi, cine v-a dat vouă drumul?! Eu acolo vă împușcam pe voi!”. Dar eu i-am zis: „Maria Petrovna, ce v-am făcut noi?”. „Voi sunteți împotriva Uniunii Sovietice!”. I-am spus că noi nu suntem împotriva Uniunii Sovietice, ne-au deportat, dar noi cu ce suntem vinovați?...

Și nu ne permitea să primim pașaport. „Aici o să ședeți, în sat!”. Tot o rugam pe ea să ne înapoieze casa... „Care casă??? Ce-am să dau copiii afară din școală să vă întorc vouă casa??? Duceți-vă și trăiți unde vreți!”, ne-a răspuns ea.

Am trăit, mai întâi, la o soră de-a mamei, mai apoi (erau case părăsite... duși pe la Orhei, pe la Chișinău) am trăit într-o căsuță acolo, la marginea satului. Era frig, casa ceea avea pereții subțiri, făcuți doar din cotileți de lut, într-un rând puși.

Sora a plecat la studii la Chișinău, a învățat de vânzătoare.

V-au dat pînă la urmă pașapoarte?

Ei i-au dat, dar mie nu mi-au dat. Mai apoi, ea a fost chemată la Moscova și secretara ceea mi-a dat certificat și am mers să-mi fac pașaport.

Mama și-a revenit atunci după ce a stat în spital la Orhei?

Da, am lucrat cu dânsa în colhoz după asta... Apoi sora a absolvit școala în Chișinău și a trecut în Orhei și ne-a luat și pe noi cu ea. Eu am intrat în școala de mecanizare, trăiam la gazdă. Mai apoi, sora și-a construit casă, pe mama a luat-o la ea...

D-stră unde ați lucrat? Studii ați mai făcut?

Când ne-au ridicat, eu eram în clasa a șasea. După ce-am venit înapoi, am absolvit șapte clase. După șapte clase, am venit la Orhei și am intrat la Școala de mecanizare, apoi am lucrat în MTS (Mașinno-Traktornaia Stanția). Am învățat bine, am fost eminent. Când intrai la școală, scriai o confirmare că după absolvirea școlii vei pleca la „țelina”. Și pe cinci băieți ne-au ales, au venit și ne-au luat la lucru la MTS la Orhei și așa am scăpat de „țelina”.

Am lucrat în MTS și, mai apoi, în RTS. Mie îmi dădeau un tractor, un „Belarus” la Seliște, la Lucașeuca să mă duc să lucrez și eu n-am vrut să las orașul.

Spuneți-mi, vă rog, în afară de problemele pe care le-ați avut cu deputata și președinta Sovietului sătesc au mai fost ceva probleme legate de deportarea d-stră, a mai apărut problema asta în viața d-stră?

La școală când învățam, copiii se fereau de mine. Învățătorii le spuneau elevilor: „Ăsta e fiul unui trădător de patrie! (predateli rodinî)”. Dar nu toți învățătorii, că și acolo erau comuniști și necomuniști. Deja mă obișnuisem cu cuvintele astea...

După școală?...

Dar după școală am venit la Orhei... Aici deja nimeni nu mai știa nimic. Așa era mai bine - nimeni să nu știe nimic, altfel nu-ți dădeau loc de muncă.

Cu fratele d-stră ce s-a întâmplat?

Fratele a fost condamnat la un termen de 25 de ani și a stat prin multe lagăre nouă ani, iar după moartea lui Stalin i-au dat drumul acasă. El s-a întors prin 1961, 62 așa... Mi-a povestit ce viață a dus el acolo... vai și amar! Umblau pe la lăzile de gunoi și mâncau rămășițe, coji de cartofi, capuri de pește, erau flămânzi de ferit-a Sfântul! Mulți dintre ei au murit pe-acolo, dar el era zdravăn și rezistent.

Aici a venit și s-a angajat la muncă la „Zavod nizkovoltnoi apparaturî” (Uzina de echipament de joasă tensiune). A lucrat la pres, apoi a lucrat la depozit, am lucrat și eu acolo...

Cînd v-ați căsătorit?

M-am căsătorit la 30 de ani...

Soția știa despre istoria D-stră?

D-apoi cum... i-am povestit.

Câți copii aveți?

Două fete... Ele-s aranjate în viață, una la Strășeni locuiește, alta – cu mine acasă aici trăiește, au câte doi băieți ambele.

Vi-s mari deja și nepoții?

Da, unul merge deja în clasa noua (al fiicii celei mai mici), unul are doi ani, merge pe al treilea. Fiica de la Strășeni e mai mare, are un băiat cu școala terminată și dânsul face dreptul...

Spuneți-mi, vă rog, cum ați întîmpinat schimbările din anii 90 ai secolului trecut, când a dispărut Uniunea Sovietică? Ce sentimente ați trăit atunci?

Nu-mi venea a crede!... că suntem liberi! Că nu mai suntem conduși de ruși. Ne gândeam atunci c-o să fie o restabilire a dreptății. Pe oamenii nedreptățiți o să-i ajute, o să le întoarcă ce-a fost a lor. Eu m-am judecat șapte ani cu Trifeștiul ca să-mi întoarcă casa, căci casa ei după asta au vândut-o: întâi a fost școală, mai apoi cămin, dormeau elevii care veneau din satele din apropiere... căci au mai construit o bucățică de școală acolo și casa a rămas ca cămin.

Cât am mai scris, am scris la Moscova ca să ne întoarcă casa! Dar de acolo venea că totul hotărăște organele puterii locale. Iar puterea locală n-avea ochi să ne vadă, mai ales, deputata ceea și, de fiecare dată, hotăra că casa nu ne aparține.

Când au mai distrus-o deja, au vândut-o. Era o casă mare, frumoasă, dar unsă cu lut, atunci nu era tencuită cu ciment. Și, dacă casa a fost vândută, n-am mai avut voie să dăm în judecată. Urmează statul să întoarcă banii în cazuri cu decizii favorabile pentru foștii proprietari. Dar bani n-au mai întors la nimeni pentru casele pierdute, căci nu s-a votat de parlamentul de la Chișinău această prevedere.

Și-apoi a fost să ne dea 200 de mii, eu umblam la Chișinău pe la întruniri, asta deja în timpurile noi, Gheorghe Ghimpu se ocupa de cei represați. El mi-a zis că o să-mi întoarcă 200 de mii statul pentru casă. Și mi-au dat 200 de mii, atunci erau cupoane, dar cui îi trebuia un sac de hârtie? Și eu nu le-am luat. Mai apoi, din acelea 200 de mii, au ieșit 200 de lei. M-am dus de vreo două ori la Rezina să le iau, mai întâi au spus că n-au bani, pentru că Rezina trebuia să-mi plătească 80 de lei și restul 120 de lei - colhozul. În colhoz au zis că n-au bani, când vor fi, ne vor telefona... Am făcut câteva drumuri, mai multă bătaie de cap am avut și am lăsat totul baltă... nu-mi mai trebuiesc mie paralele celea...

Când s-au format județul la Orhei, am dat în judecată și am câștigat judecata să-mi întoarcă 120 de mii de lei (iar în banii ăștia intra și pământul, livada, via). Dar nu mi-au mai dat nimic. Pământul, via, livada rămâne statului, nu se dă nimic... Când am dat la Rezina la executor, aceia au atacat la Curtea Supremă, și la Curtea Supremă au spus că judecata urmează să aibă loc în acel raion, de unde am fost luat. Și iarăși pe drumuri, deja Orhei – Rezina. Prima judecată am pierdut-o... au zis că a trecut prea mult timp și nu pot să-mi întoarcă... Am avut avocați foarte buni de la Chișinău, băieți tineri foarte deștepți. Au aplicat iarăși la Curtea de Apel, la Curtea Supremă, și m-a judecat deja președintele judecătorilor, și am avut câștig de cauză la judecată. Mi-au întors deci 98 de mii de lei. Cu câtă greutate, dar am câștigat. Toată pensia pe care o primeam o dădeam pentru drumuri.

D-le Garam, spuneți-mi ce înseamnă pentru d-stră Puterea Sovietică?

Puterea asta a fost a unor jefuitori! Ei s-au numit eliberatori, iar eu nu-i văd așa, căci dacă și-au eliberat, au trecut pe aici și după se duc acasă, iar noi rămânem pe la casele noastre. Dar ei ne-au ocupat, ne-au luat pământurile, averea, ne-au luat tot. Ce fel de eliberatori sunt ei?

Ce înseamnă pentru d-stră independența Republicii Moldova?

Pentru mine independența e un fenomen multașteptat, dar noi încă n-avem independență, stă armata rusească pe pământul nostru, ce fel de independență avem și noi?

Acești douăzeci de ani de independență cum i-ați caracteriza?

Nu i-aș caracteriza prea bine... Spre exemplu, călătorești cu troleibuzul, cu autobuzul și auzi doar limba rusă, dacă vorbești moldovenește, ți se spune „govori celoveceskim iazâkom”. Iată eu, la mine acasă, și el mă învață cum să vorbesc! Asta-i independență? Dacă nu-i place, să-și ia torba și să plece de aici. Acum tot rușii conduc...

Acuma cine-i la putere?

Îs moldoveni de-ai noștri, dar nu-mi place această conducere... Ei nu fac nimic, nu ei hotărăsc... Ei își rezolvă chestiunile lor, dar problemele țăranului..., cum a târât mereu sapa, așa și a rămas... Nu-i ajutor de la stat.

Astăzi mult se discută despre unirea cu România, d-stră ce părere aveți?

Eu cred c-ar fi bine! O țară mare are și putere, și bogăție.

Noi am fost într-o țară mare până în 1991...

Păi asta a fost ocupație... Dar cu România avem o limbă, un grai, o credință... În România sunt mai multe națiuni, sunt unguri, dar vorbesc limba româna... Și eu cred c-ar fi bine să fie unirea, dar nu va fi degrabă asta...

D-stră ați fost pionier?

Da, am fost și pionier, și comsomolist... Și în partid mă târau, dar nu m-am dus... Umblau din urma mea să intru în partid și le spuneam că nu pot intra în partid, c-am fost condamnat... Că și în armată, cu sila m-au impus să intru în comsomol! În partid tot îmi ziceau că-s cel mai bun lucrător, stau pe tabla de onoare, cum aș putea să nu fiu comunist. Eu peste tot am fost tot printre primii.

Dacă ar fi să aruncați o privire în trecut, ați găsi vreo perioadă în viață când v-ați simțit cu adevărat fericit?

Nu știu... Cred că m-am simțit bine când am primit apartamentul în satul Pelivan. Acolo era un atelier de lemnărie, eu acolo am lucrat 25 de ani ca lemnar și am primit acolo ca și specialist, într-un an de zile, apartament. Acolo am trăit cinci ani și mi-am luat mai apoi loc de casă în oraș și mi-am ridicat casa.

Era prin anii 1965 – 67... Aveam atunci soție și copil și stăteam la gazdă... și a fost bine când am primit apartamentul cela cu două odăi. Dar totuși după ce mi-am făcut casă, m-am simțit și mai bine! Ai casa ta, ai grădina ta, ai tot al tău! În apartamentul cela trăind, mi-am făcut beci, mi-am făcut sarai, țineam iepuri, făceam vin, și veneau toți după câte ceva. Și era și invidie că eu am și alții nu. Acolo tot mai mulți ruși erau veniți în sovhozul cela. Erau invidioși. Dar eu munceam, munceam și noaptea!

Vă mulțumesc frumos pentru interviu.

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 14 august 2012

Transcriere din 06 mai 2013