Kurganskaia Tamara Emanuil, a.n. 1934, s. Slobozia Doamnei, Orhei

Dna Kurganskaia , povestiți Vă rog despre familia D-stră, despre părinți frați. Când și unde v-ați născut?

M-am născut aici, în raionul Orhei, satul Slobozia Doamnei (Slobodka)... Tatăl treiera, era „parovik” și avea mașina lui..., căci înainte nu existau combine, ci erau mașini de treierat și „parovik”. „Parovik”-ul cu paie și mașina ceea măcina grâul. A avut două mașini, una i-a dat-o surorii celei mai mari, care se măritase și una i-a rămas lui. Și sora cea mai mare era la cântar, fratele la „parovik”, punea pe foc și tatăl deja avea grijă de toate câte puțin.

Iar mama cu ăștialalți la pământ, căci 25 de hectare avea familia noastră. Și toate au rămas semănate (lăcrimează...), numai cinci se zice că erau minate, după război, și nu le-am putut lucra, căci până în 49 încă nu reușise să le demineze. Se duceau oamenii să are în unele locuri și erau omorâți de explozii.

Câți erați în familie?

Am avut doi frați, (cel mai mare, Mihai, din 1927 sau 25, nu mai țin minte, era însurat deja), sora Teodora... Dorica (născută în 1925), sora Nina (din 1927), apoi eu (mama m-a scris din 35 că ea nu știa exact, dar ca atare sunt din 34), un frate născut în 1937 și altul în 1941.

În 1949 căsătoriți deja erau Mihai, Dorica și Nina. Ei n-au fost ridicați. Tatăl le dăduse pământ, Doricăi 8 hectare, Ninei nu mai țin minte cât i-a dat... Tatăl a pregătit pentru toți copii părțile lor de pământ. În timpul războiului tatăl era în sat și odată când mergea din casa asta spre beci, a fost rănit tocmai de un „snaread” (rafală de tun), venit dinspre Isacova... românii, rușii, nu știu cine era. Dânsul a rămas rănit în beci, dar pe noi, ăștia mai mici, copiii,  mama ne-a ridicat, ne-a dus prin Ișnăței, prin Sirota, în părțile astea, căci în părțile celea erau germanii în pădure. Rușii ne-au evacuat de aici. Șase luni a mers războiul aici, pe loc...

În 41, când s-a pornit războiul, noi am rămas pe loc. Știu că ne-au evacuat prin stânci, prin borți... Așa am mers să stăm întâi la Sirota,  la Ciocâlteni, și apoi la Ișnăței, și așa am stat până-n 44.  Când s-a întors războiul, rușii erau în oraș, iar aici erau nemții.. Nu trăia nimeni aici. Șase luni s-au bătut aici, nu puteau scoate nemții din pădure. Abia după ce s-a mișcat frontul, am putut să ne întoarcem acasă.

După ce-a trecut războiul, am venit acasă, în 1944, era totul fărâmat, întreg Orheiul, casele... făcuse tranșee nemții.

Ș-apoi știu că prin 1946 a fost o foamete mare. Mureau pe șesul cela, ședeau unul lângă altul. Mâncau stevie de pe baltă, frunză de salcâm, ce vrei mâncau... și toți mureau...

Din familia d-stră a murit cineva de foame?

Din familia noastră de foame n-a murit nimeni. Tatăl pe urmă și-a pus acolo unde-i iazul o întreprindere și nouă pe cartelă ne dădeau pâine. Și mai apoi au venit rușii aici și pe el l-au luat, că n-a dat „postavkă”, căci era normă la grâu, ouă de găină (dacă aveai găini sau păsări altceva...). Și el n-a putut să îndeplinească această normă și a fost închis.

Când s-a întâmplat asta?

Cu două-trei săptămâni înainte de a fi noi ridicați, în 1949... Și l-au dus la Rostov, a construit canalul Volga-Don. A stat acolo cinci ani ș-apoi a venit după noi în Siberia.

Cum vă amintiți de ziua deportării?

O țin minte bine... Mama a fugit, i-a spus nu știu cine despre asta. Mergeau mașini foarte multe pe stradă. L-a luat pe fratele nostru cel mai mic, el avea șapte ani și a fugit la sora cea mai mare a ei, acolo, în mahalaua unde trăia ea, s-a ascuns la un om. Iar noi am rămas: eu și cu celălalt frate mai mic care era după mine. Era noaptea deja și aici, în mahala la noi era o fată cu care învățam împreună și noi pe lângă casă aveam prispe și noi le-am așternut și ne-am culcat pe ele: eu cu colega mea pe una, fratele pe alta.

Pe la ora două de noapte doi soldați și o fată cu numele Guțan (la Chișinău locuiește acum), toți trei beți ai venit și ne-au luat de pe prispă de afară. Ne-au suit pe-o lejancă în casă la noi, dar acolo era frig, colegăi mele i-au dat drumul, căci a venit mamă-sa s-o ia... Nouă nici măcar la WC nu ne permiteau să ieșim. Au luat mai apoi și s-au culcat în pat și am stat până a doua zi în seară, deja asfințea soarele. A venit mașina și ne-a luat pe noi ambii. Dar surorile păzeau la casa noastră, s-au dus și i-au spus mamei că i-au luat copiii. (Lăcrimează...)

V-au permis să luați ceva cu d-stră?

Da ce puteam lua noi?... Eram copii: 13 și 11 ani... Ce știam noi? Așa desculțe, cum eram, așa ne-au luat... Nu știu cine ne-a zvârlit o „dorojkă” (covor  - a.t.) de asta în mașină. Asta a fost chiar aici! În casa asta, era mai mică atunci, acum au mai construit-o! Și când a ieșit mașina la stradă, mama ne-a ieșit înainte, a oprit mașina, au luat-o și pe dânsa. Și la Chișinău ne-au coborât la gară și ne-au urcat într-un „tovarnâi” (marfar). Mama a mers doar până la Chișinău, acolo au arestat-o și am rămas noi, trei copii: eu și cei doi frați mai mici.

Trei săptămâni am mers în marfarul cela fără mama. Era căldură mare și ușile închise, stătea câte un soldat la fiecare vagon. Erau niște ferestruice mici, căci era marfar. Erau acolo de prin toate satele din împrejurime – Clișova, Lucașeuca, Seliște. Erau foarte mulți, stăteam unu-n altul. Și din oraș era o învățătoare. Erau vreo 15 familii într-un vagon. Ședeam jos la podele și n-aveam ce mânca. Cineva a mai reușit să-și ia de pe acasă câte ceva, dar noi nimic. Ne dădea odată-n săptămână „kil’kă” și pâine neagră.

Asta era toată mâncarea pe care v-o dădeau?

Da... Se mai oprea trenul pe la stații și care puteau se duceau și aduceau în ceva apă, dar noi dacă n-aveam nimic din veselă. Au avut grijă de noi săteni de la Isacova (lăcrimează...), de la Seliște, Șirova, Ghetlova, Hulboaca. Acolo unde ne-au dus erau reprezentanți ai multor naționalități – și tatari, și ruși, și ucraineni, și bieloruși, numai gruzini (georgieni) nu erau.

Unde v-au dus?

Am ajuns la Taișet, dar au mai lăsat într-o parte o jumătate de tren de oameni. În Taișet am mai stat o zi sau două și mai apoi ne-o dus într-o baracă mare și după asta ne-au împărțit...

Dar ce fel de baracă era?

Era un sarai de lemn... Și acolo jos ne-am așezat, am așternut sulul cela de țol, luat de acasă. Mai apoi ne-au dus la Baendaievskii Lespromhoz. Și am stat și acolo în baracă o iarnă. Dar erau mai mulți în încăpere și ne-am făcut niște paturi de scânduri (nare) cât era familia de mare, să încapă... Și am stat acolo. Mama mai apoi a venit. Pe noi ne dusese deja în alt loc, în poselok Muhino (satul Muhino – a.t.). Asta deja în primăvara următoare.

Ce-ați făcut în prima iarna?

Nimic n-am făcut... Era pe aici din oraș o fată mai mare ca mine și cunoștea limba rusă, căci eu n-aveam de unde s-o cunosc.( Înainte de deportare, eu trecusem aici clasa a șaptea. După ce s-a terminat războiul, prin 46 ne-au luat la școală și pe mine drept în clasa a treia m-au repartizat, pentru că deja eram mare și a trebuit să le învățăm pe toate la un loc și tabla înmulțirii și literele rusești... Și cu fata ceea am mers să fiu dădacă la un copilaș la niște oameni care lucrau mai dedemult acolo, erau ruși... Iar frații mai mici stăteau acasă că erau mici, ce-aveau să facă...

Ce mâncați d-stră acolo atunci?

Ne dădeau câte un kilogram de făină de secară pe săptămână. Și făceam niște șir, să ne ajungă și ne țineam cu șirul cela... Mai apoi, a ieșit colhozul cela, ne mai duceam la scos cartofi și era normă: câte lor și câte nouă...

Ne-au dus mai apoi în satul Muhino, raionul Ciunskii, sovietul sătesc Baendaievskii și acolo am stat 11 ani, până ne-au dat drumul acasă. Acolo am lucrat în pădure.

D-stră acolo la școală n-ați mai mers?

De unde la școală? Dar cine să lucreze?

Mama când a venit și unde a fost până atunci?

Mama a venit mai apoi, dar era bolnavă... Au dus-o unde-au dus-o ș-apoi ea a scris și i-au dat drumul și a venit la noi. În Muhino ne-au dat tot barace, dar deja câte două, câte trei familii...

La început am stat trei familii împreună: noi, alde Garștea și încă cineva... într-o odaie.

Mai târziu s-au mai întors unii acasă și am stat și câte o familie în baracă. Nouă tocmai în 1959 ne-au dat drumul acasă, în octombrie.

Frații vi s-au mai dus la școală?

Cu primul frate lucram împreună, dar nici cel mai mic nu s-a mai dus la școală. Am lucrat cu toții. Cel mai mic ne aducea de mâncare, 8 – 10 kilometri în adâncul pădurii, unde lucram.

Mama era bolnavă, dar lucra și ea. Noi tăiam la „zdâmkă”, făceam „jiviță”, la avioane se spunea că merge... Copacul îl prelucram cu scoabele, făceam ca niște ferestre în el, căci era gros trunchiul. Făceam două trei secțiuni ca ferestrele ș-apoi mergeam cu cuțitul în două înfipt și făceam un șanț. Ș-apoi din șanțul cela, acolo la capăt băteam un capron, ca să curgă în leică. Scoteam astfel un fel de suc, un fel de clei, smoală, substanța asta o numeam „jiviță”.

Ș-apoi noi cu fratele tăiam așa, trebuia peste trei zile să tai și se prelingea pârăiașul cela, iar mama cu fratele cel mai mic strângea.

Cât ați stat acolo, ați avut ceva gospodărie pe lângă casă?

Aveam, desigur. Aveam și porci... Dacă făta scroafa, porcul așa mic, a treia zi îl vindeam. Îi aduceam în casă... Am avut și șapte vaci. Am avut și o bucățică de grădină. Iepuri, vacă, porc, găini, de toate am avut...

Vă plăteau bani pentru lucrul pe care-l făceați?

Pentru lucru da... Erau banii cei vechi, trei mii, trei sute... Depindea de cleiul cela cum curgea, câte tone se predau..., căci aveam și acolo o normă anumită.

Câte se puteau cumpăra de-o rublă, de o pildă?

Viața deja se schimba și acolo. Cei de acolo, care se aflau de mai demult nu știau de viața din alte părți, nu știau că la noi se cultivă poama. Toată lumea noastră de acolo se ducea și vindea ce-au luat de acasă, din Moldova – șervete, țoluri... pe mâncare le schimbau. Și erau acolo de toate neamurile: și lituanieni, și ucraineni, și tătari... numai gruzini n-au fost, restul din toate neamurile erau.

Dar de ce gruzini nu erau?

D-apoi era Stalin la putere... Pe-ai lui nu i-a trudit... Și toți de acolo erau ridicați. Erau din cei deportați de foarte mult timp în urmă.

Populație locală era?

Erau rușii... Dar sătucurile astea din taiga erau toate locuite de oameni ridicați.

D-stră cu alții comunicați acolo?

Cu oamenii noștri... Din ăștia ridicați, moldoveni de-ai noștri, dar și cu alții – cu letoni, lituanieni, ucraineni, bieloruși... Cum aduceau la magazin material, mai apoi toate într-o formă erau, adică își coseau aceleași haine. Pe urmă, când era mai bine de trăit, toate fetele celea le puteai vedea pe biciclete făcând turul în costumele celea, de parcă erau din film.

Tot mai apoi am uns pereții barăcii celea cu baligă, cu pleavă, căci erau din lemn și erau taracani și ploșnițe. Care puneau tapete pe acești pereți, dar noi am cărat baligă și lut și am muruit pereții... „Cito oni delaiut s etim gavnom?”, se întrebau cei din jur, văzând asta... Mai apoi, au venit și au admirat lucrul făcut de noi...

Era și niște lut alb și a dat mama soba... Vine o bătrânică la noi (dar avea vreo 80 de ani) și-i zice mamei: „Alexandra, de ce la tine soba nu se coșește?”. Mama o întreabă cu ce-a uns-o și ea unde face: „D-apoi cu făină!”. A făcut aluat și a lipit-o. Și când a făcut focul, turta ceea s-a copt și s-a întors... (râde...). Ea a văzut că soba noastră îi albă și s-a gândit c-am muruit-o cu aluat...

M-am întâlnit și cu-n urs pe acolo. Noi lucram așa departe și urma să trecem în drum un deal și o râpă, căci ne-am făcut o colibă acolo unde lucram, rămâneam acolo pe noapte, pentru că era departe (10 km) și nu puteam să mergem seara acasă. Am făcut și paturi de scânduri. Eram două familii... Frații mei deja erau băieți mari și în familia ceea mai era un băiat... Aveam deja acolo și cărarea noastră și veneam odată la vale de pe un deal pe cărarea ceea și auzim niște trosnete. Eram împreună cu o fată Natașa din familia care era cu noi.Când ne uităm mai bine, un ursoi mare căuta pomușoare. Fratele era înaintea noastră, noi veneam din urmă să nu audă el ce vorbim noi. Eu atunci o întreb: „Natașa, ce să facem?”. Ea a propus să tăcem. Eu n-am tăcut, am început a striga: „Vanea! Vanea!”. Dar ursul s-a ridicat în două labe, s-a uitat la noi, s-a dat înapoi și drept înspre dânsul se ducea, pe cărarea asta... Dar el când a auzit trăsnind în urma lui, s-a dat după un copac, căci copacii erau groși acolo, iar ursul a trecut și s-a dus în râpă. Și numai după ce-a dispărut ursul în râpă, dânsul mi-a răspuns. Dar eu deja nu știam ce să fac... După asta trei săptămâni am stat la pat de spaima pe care-am tras-o. M-a descântat mama mai apoi.

Lupi erau pe-acolo?

Erau și lupi, căci găseam capre de astea sălbatice multe sfișiate.

Nu țineți minte, se întâmpla să fie atacați oamenii de animale sălbatice, să fie omorâți?

Nu, nu... de așa ceva n-am auzit... Erau lupi, erau capre, erau sohatîe cu coarne mari (reni)... Fratele a împușcat un ren de acela, era mare ca un cal... Am făcut la farș (tocătură)..., carne aveam... (zâmbește). Și mai aveam porcii ceia, creșteau repede mari...

Spuneți-mi, vă rog, tatăl d-stră unde a fost tot timpul ăsta?

Păi el cinci ani a stat în închisoare și, mai apoi, a venit la noi... Când a venit la noi, a început a lucra ca paznic la garaj, nu știu unde... Ș-apoi fratele ăsta mai mare a învățat de șofer acolo, iar cel mai mic de mecanic de cinema. Ambii au lucrat, primul șofer, al doilea – mecanic de cinema până au murit. Iată asta-i casa lor, părinții au făcut-o la doi,  o bucată pentru unul și altă bucată pentru altul. Fratele cel mai mic s-a căsătorit c-o evreică și a stat în casa asta, mai apoi a mers cu traiul la Chișinău. Dar cel mai mare s-a căsătorit bătrân și soția, mai apoi, l-a părăsit... Și iată că au murit ambii, am rămas numai eu... Nu mai am pe nimeni.

De ce v-au permis să plecați de acolo tocmai în 1959?

Au zis că noi suntem „dușmani ai poporului”, am avut magazine, am alimentat nemții și că noi suntem pe veci...

Dar ce, ați avut magazine?

Ei, am avut... Sigur că n-am avut, dar așa era scris acolo... Și iată că tocmai în 59 ne-a venit eliberarea. Atunci aveam deja gospodărie acolo, cartofi mulți, mama avea vreo 20 de tone (dacă umpleai căldarea dintr-un cuib). N-aveam atunci cui să i le dăm și le-am dus cu mașina, vreo 40 km, le-a dat cu cinci copeici kilogramul. Și eu am dat tot. Și mai apoi am venit încoace.

Am venit aici și nu voiau să ne primească. De la Sovietul Sătesc ne-au spus că n-avem voie să trăim în sat și ca să ne ducem în altă parte...

Cine era atunci la Sovietul Sătesc?

Era Ștefanskii, era Frunză, era Mukler, nu știu cine mai era ... Era Marfa Miron. Ăștia erau comuniști.

Am stat noi vreo lună la sora cea mai mare. Mai târziu ne-au acceptat și ne-au dat șopronul cela, a fost șopron aici. Am construit eu casa mai întâi, pentru că fratele l-au luat la armată. Ș-apoi a stricat șopronul cela că era după război, au ținut acolo animale...

V-a mai întors ceva din ceea ce v-au luat?

Nimic, nici casa, nici pământurile... Acuma ne-au dat iată cotă nu demult. Acuma când deja nu mai pot lucra... Mi-au dat două hectare și mai apoi au mai luat din ele că nu le ajungea la alții. Mi-au dat treizeci de sote de pământ și apoi douăzeci mi le-au luat înapoi și mi-au lăsat numai zece. Și acum, ce să fac, dacă nu pot? Le-am dat și eu la un nepot de-al meu...

Când v-ați întors n-ați mai făcut studii?

Am făcut. Lucram și învățam. Am lucrat în „Obșcepit” 29 de ani. Și în Siberia am lucrat la pădure. Am învățat prin corespondență și seara. Ne duceam după lucru... la școala din Slobodka.

Și acolo în Siberia m-am și măritat.

Cu cine v-ați măritat?

Acolo erau beloruși și au venit la ei neamurile din Belorusia. Și acolo m-am cunoscut tocmai cu un tânăr și mama m-a impus să mă mărit. Ca să scap de acolo, căci dacă ne-au spus că suntem pe veci... Și ne semnam acolo în toată luna. Ne-au spus că suntem pe veci acolo și nu ne vor da voie să plecăm niciodată. Și mama mi-a zis să mă căsătoresc după unul liber și poate voi scăpa de Siberia.

Soțul ăsta mă lepăda și se ducea. Noi trăiam într-o baracă, mama în alta. I-am născut câte un copil în fiecare an, și el, de fiecare dată mă părăsea pe motiv că: „Ne soșlisi harakterami!”, mai apoi se întorcea. Aveam 24 de ani și patru copii când m-am întors.

Cum adică se ducea?

Îmi spunea că un copil e tatar, altu-i țigan, tot așa îmi spunea...

Erau ai lui?

Clar că erau ai lui copii! Mai apoi se întorcea și: „Davai nacinem snaceala!”. Când ne-am întors în Moldova, ne-am întors cu toții în octombrie, iar al doilea an, în februarie a plecat înapoi, motivând că aicea-s țigani, că mănâncă mămăligă și moldovenii-s țigani, așa și spunea: „moldavan-țâgan”, și „ne soșlisi harakterom” și eu am rămas singură... Și am făcut casă...

V-ați mai căsătorit după asta?

Nuu... Numele de familie pe care-l port acum e a lui... Kurganskaia. Am crescut iată copiii și am rămas...

Copiii d-stră acuma unde-s?

Am avut doi băieți și două fete. Prima fată, al doilea și al treilea copil – băieți, și la urmă iarăși fată. Pe băiatul al doilea mi l-a ucis mașina aici. Primul băiat nu mă asculta, a prădat un chioșc și a fost închis, a stat la Lipcani, mai apoi în Bender și în Cahul. Mai apoi a plecat la Riga - toate rudele de pe linia tatălui lui se aflau acolo. S-a dus acolo la tatăl său, s-a însurat...

Și acum e acolo?

Nu, e acasă... Și e rău, nu mă ascultă... Și mă fură și mă batjocorește... (lăcrimează)

Dar fetele?

Fetele, una-i în Râbnița, cea mai mică, dar cea mai mare e în New-York. Locuiește la New-York, cu soțul, copilul și părinții soțului. Are deja casă cu două etaje acolo.

De ce nu vă duceți la ea? Sau nu vă cheamă?

Unde să mă duc la dânsa? Eu până la magazin nu mă pot duce să-mi iau o pâine, nu mă țin picioarele...

De ce nu v-ați recăsătorit?

Dar cui îi trebuiam eu cu patru copii? Dar nici n-aș fi vrut... Eu am avut o așa ciudă cu el că nu-mi mai trebuia nimic, n-am vrut... (lăcrimează).

Ați spus c-ați lucrat în „Obșcepit” 29 de ani...

Stajul total de muncă îmi este de 58 de ani (asta cu munca în Siberia). Dar salariul mi-a fost mic și am 998 de lei pensia acum. Acum mi-au mai ridicat-o. Voronin mi-a ridicat-o, dar când a fost Snegur și Lucinschi au zis că copiii trebuie să întrețină pe părinții pensionari. Ieșisem cu 76 de lei pensia atunci. Și acum eu am ciudă pe Lucinschi și pe Snegur. Și acum am ciudă pe Filat, pe Lupu și pe Ghimpu. Mai ales pe Ghimpu... Vor Românie, tatăl meu a fost român și eu nu țin cu românii, eu nu vreu să-i aud deloc pe români...

De ce?

Mi-i ciudă pe dânșii... Știu c-a fost în România o femeie cu care lucram și a zis că părinții bat copiii care nu vor să învețe și să asculte.

Pe ruși tot aveți ciudă?

Pe ruși n-am ciudă, iată m-au dus în Siberia, se zice că-s comuniști, dar pe ei n-am ciudă. Cândva de-o rublă luam șase pâini și ciupicii ăștia erau 20 de copeici. Și tot era ieftin – o rublă, două ruble..., dar acum ce este, românii? Și buzunarele lor pline? Dar oamenii ce fac? Nimic.

Și am venit acasă, și tatei i-au dat 12 ruble pensie, că n-a lucrat în colhoz și n-are voie, dar c-a lucrat atâția ani!... Și lucra paznic la deal. Păzea butași.

D-stră la „Obșcepit” ce funcție ați avut?

Am lucrat și bucătar, și casier, și la bufet, și unde numai le trebuia, eu mă pricepeam la toate...  Unde trebuia, acolo mă trimitea șeful secției cadre...

A fost vreo perioadă în viața d-stră despre care ați putea spune c-ați fost fericită?

Niciodată. M-am trezit în război, în foamete, în Siberia, ș-apoi am fost lepădată de soț cu copiii și-am construit casă (lăcrimează...). Niciodată n-am avut nimic bun în viață, nimic! (plânge).

Cum credeți, de ce viața v-a fost atât de grea?

 (printre lacrimi): ... am fost ridicați, fiindcă au spus că suntem „kulaci”. Eu n-am avut viață, eu n-am avut noroc deloc. Am născut patru copii și am fost lepădată, am construit din greu casă, căram în spate, cu coromâsla, trei căldări de apă. Și lut am cărat, cotilețe... tot eu am făcut... (plânge).

Cu frații cum a fost?

Unul s-a căsătorit și a plecat să trăiască la Chișinău, ăstălalt s-a însurat aici și a lucrat pe mașină – „samosval” (autobasculant – a.t.)... Ambii au avut câte o fiică. Soția celui de la Chișinău era evreică, au plecat în Israel și nu mai dau de știre. Soția și fiică ăstuilalt au plecat în Italia și ambele s-au căsătorit acolo.

Pe băiatul cel cuminte mi l-a omorât mașina, iar ăsta rău a rămas... N-am avut nimic bun în viață eu... Iată am 78 de ani, merg pe-al 79-lea, la 17 decembrie îl voi împlini... În adeverința de naștere îs scrisă din 34, iar în pașaport îs din 35...

Mulți ani înainte, arătați bine...

Ei, de unde bine? Nici nu pot vorbi, nici nu pot mânca, nici nu pot merge...

Cum ați caracteriza pe scurt puterea sovietică?

Ei, Stalin doar a fost rău că ne-a dus în Siberia, dar ceilalți n-au fost ca el... Când a decedat Stalin în 1953, eram acolo, plângeau rușii în gura mare c-a murit Stalin, dar iată nouă, după moartea lui, ne-au dat drumul acasă!

Totuși nu v-au dat drumul prea ușor și după moartea lui Stalin...

Dădeau drumul la oameni tot pe rând, pe rând... Dar oricum era mai bine, eu deja mă deprinsesem acolo și nu prea îmi era a întoarce acasă, am copilărit acolo, era mai ușor, numai că era pădure, țânțari, muștele ne mâncau acolo...

Pe colegii de clasă cu care-ați învățat aici îi mai țineți minte?

Îi țin minte. Iată, bunăoară, ăsta, Sorocovici, căruia (v-am spus) i-am dat fotografiile, carte a zis că face o carte, tot a învățat cu mine. Ei n-au fost ridicați. El e cumnatul meu, fratele lui a ținut-o pe sora mea... Acela este, dar fratele lui mai mic a murit.

Sorocovici a fost în BTI șef... Dânsul a învățat c-a fost pe loc, dar eu ce?... N-am învățat...

Din clasa d-stră cei care au rămas pe loc, mulți au învățat mai departe?

Acuma toți îs morți. Unul era învățător, fetele au devenit învățătoare și ele. După război era greu, nu erau nici cărți, nici caiete, pe gazete scriam. Și era un evreu, venise din armată... Și așa, cu mantaua pe spate, așa venea la ore și ne învăța..., pentru că după război nu erau învățător, nu era nimeni...

Așa că în viață n-am avut nimic bun, tot greu...

Vă mulțumesc mult pentru povestirea D-stră foarte interesantă.

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 21 august 2012

Transcriere din 9 aprilie 2013