Lupu Vasile Ion, a.n. 1930, s. Bălăurești, raionul Nisporeni și soția Lupu (Ivleva) Irina Ion, a.n. 1932, s. Ciorăști, raionul Nisporeni

Vă rog să vă prezentați, să povestiți despre familia dstră, părinți, frați.

Sunt Lupu Vasile Ivanovici...

Când și unde v-ați născut?

D-nul Lupu: În 1930, aici, în Bălăurești...

Povestiți despre familia d-stră...

Tatăl se numea Ion, mama Zenovia. Frați am avut unul Costea, sora Agafia, dar deja au plecat în lumea celor drepți. Fratele n-a fost ridicat, fiindcă a luptat pe front, sora a fost căsătorită în Nemțeni.

Tata, alte rude de ale d-stră  cu politica nu s-au ocupat?

Nu. La pămint toți.

Fratele d-stră avea deacorații de război?

Avea el niște migdalii.

Să-mi spuneți, vă rog, ce gospodărie ați avut până a fi deportați?

Am avut două hectare de vie, poloboace, căruțe, oi...

De ce v-au deportat, erați mai înstăriți și mai gospodari ca alții?

De unde? În 1946-47 fusese o foame cumplită și oile deja, una câte una, le cam tăiasem, că n-aveam să murim de foame... Un cal încă înainte ne l-a ucis cu bomba. Mai rămăsese un juncan, că unul picase de boală...

Cum vă amintiți d-stră de ziua ceea de 6 iulie când au venit să vă ridice?

Cu o zi înainte fusesem la Călimănești la moară să fac niște făină. Au venit atunci pe după miezul nopții, pe la orele 03.00, cam așa ceva... Dar eu am fost la FZO în 1948, în regiunea Voroșilovgrad, orașul Krasnâi Luci. Trei luni am făcut școală și după acele trei luni ne-au trimis în sfera de producere. Dar acolo nu ne-am reținut prea mult, am hotărât să fugim și să ne întoarcem acasă. Deși n-au fost lipsite peripețiile, am ajuns cu bine înapoi, acasă.

Cum am ajuns, a doua zi era duminică. O săptămână după această călătorie sprâncenată spre casă m-au durut picioarele, căci am tot călătorit în galoși... Era pe atunci în Bălăurești un președinte de soviet sătesc, se numea Botnac, un mare ticălos...

Să revenim la subiectul nostru, ați spus că după miezul nopții v-a bătut în ușă, d-stră deja erați acasă... Cine-a venit atunci la d-stră?

A venit un ofițer și vreo doi oameni din sat care-i știau pe toți. Și ofițerul ne-a spus: „Vas pereseleaiut v drugom raione SSSR, na lesozagotovku, berite topor i pilu tuda!” (Sunteți relocați  în alt raion al URSS, la o exploatare forestieră, luați cu voi încolo toporul și ferestrăul). Ne-au încărcat într-o căruță și ne-au dus la Nemțeni.

Câți din familie ați fost ridicați? Mama, tatăl?...

Am fost trei: eu, mama și tatăl. Fratele a fost la front și l-au lăsat în pace, sora era căsătorită în Nemțeni, era la gospodăria ei și tot a fost lăsată în pace. La Nemțeni ne-au urcat în mașină și ne-au transportat la Bucovăț. Erau acolo și niște oameni de naționalitate ucraineană și lor li s-a permis să ia de mâncare ce-au vrut, au tăiat și porc, au avut și făină în cantitate mare. Dar pe noi ne-au încărcat în căruța ceea, ce-am putut lua cu noi?

Dar d-stră v-au spus ce și cât puteți lua cu voi?

Nu ne-au spus... Iar la Bucovăț am stat cam o sutcă, unii au încercat să fugă și au reușit. Așa și nu le-au mai făcut nimic mai apoi, au scăpat. Bunăoară socrul lui Gheorghe Croitoru a reușit să fugă.

Cum a fost drumul spre Siberia?

Mergea trenul câte câtevai ore, mai apoi stăteam și pe linie moartă, sunau probabil pe la stații, ne pregăteau mâncarea... ca și acum îmi amintesc: „odin meșok i dva vedra!”. În cele două căldări turnau supă pentru tot vagonul în sac puneau pâine. Cam pentru o sutcă era prevăzută mâncarea ceea.

Când am ajuns acolo, nu știam ce să facem: muscărăraia și țânțarii de pe lume erau acolo! Măcar pune-ți ceva în cap să te aperi de țânțari, că, dă, era cald! Miezul căldurii! Acolo au prins a ne întreba ce specialitate avem. Și rar care era lemnar sau fierar... toți moldoveni de la sapă!

Dar unde v-au cazat?

La sosire ne-au repartizat într-un vagon mare, fără odăi, era ca-n club. Scândurile din podea erau bătute ca-n coștireață la purcei. Dar era încă cald și nu știam ce ne așteaptă mai apoi. Dar când am ajuns iarna și erau până la 62 de grade frig și trebuia să ne ducem după apă și pâine, era mare nevoie.

Era magazin acolo unde ați ajuns?

Da, căci bani am mai avut ceva de acasă... Tatăl mai făcea cozi de topor, una, alta... Între timp, s-au format brigăzi de lucru în pădure, la încărcat lemne, se aduceau lemnele celea la depozit și se încărcau, mai apoi, în vagoane și era trimis în toată țara. Odată ce era deja trimis, nu aveau bani să ne plătească în prima perioadă pentru munca prestată. Mai apoi, au început câte puțin a ne plăti ori a ne oferi în contul lefii ceva conserve, pâine...

Dar pe d-stră cum ați ajuns acolo v-au și luat la muncă?

Da, așa a fost, oricum și noi eram cointeresați să ne câștigăm bucățica de pâine.

Dar până la FZO ați mai făcut ceva școală?

Nu, n-am mai învățat... Și nici în Siberia n-am mai făcut nici un fel de școală, că eram deja mare. Copiii mici umblau la școală, dar eu ieșisem din vârsta de școală, aveam deja 19 ani.

Prima iarnă am trăit în baracă. Ei au adus scândura și am făcut despărțituri, un fel de odăi separate, au adus și sobe de fier acolo și țevile lor erau scoase pe fereastră.

Când ne-au adus acolo, un căpitan, Ponomarenko (îl țin minte și acum), ne-a zis: „Vot, stroite dom! Derjite deseati korov! Tristo oveț! Nikto vam ne zapreșceaiet!...” (Iată! Construiți-vă casă, țineți la gospodărie zece vaci, trei sute de oi!... Nimeni nu vă interzice!...).

Tatăl la început a fost reticent, zicându-și ce casă să mai facă când are în Moldova, dar, mai apoi, s-a hotărât și, cu încetul, a început a face casă, căci, în baraca ceea făceai focul, dar te bătea vântul pe dedesubt.

Erau și alții care-și făceau case acolo și porneau gospodării?

Da, sigur, oamenii noștri au început deja să-și cumpere vaci, să cultive cartofi, care se prindeau bine acolo...

Cum se numea localitatea în care ați fost deportați?

Parcium se numea. Mai apoi, mergeam și ne înregistram, deși era o obligațiune formală că, oricum, n-aveau unde fugi moldovenii de acolo. Ponomarenko ăsta era mai marele la noi acolo și el, cu timpul, deja ne cunoștea pe toți...

Dar cum erau relațiile acolo între moldovenii ridicați?

Conflicte n-aveau de unde să fie, căci n-aveau ce împărți moldovenii acolo...

Dar mai erau și reprezentanți ai altor popoare deportați acolo?

Noi am fost primii ridicați în Parcium acolo. Peste un an, însă, au adus și ucraineni, mai erau și din cei întemnițați pe acolo – nemți, români.

Bronșita de care suferiți de acolo ați adus-o?

Da, din Siberia adusă...

Dar dacă se întâmpla că se îmbolnăvea cineva, cum vă descurcați acolo? Era vreun spital?

La Taișet era spital, dar pe loc era doar un punct medical. Îți zgârâiai un deget și te duceai să ți-l ungă...

Cu bătrânii cum era situația, mulți au plecat din viață acolo?

De asta iată n-am spus că bătrâni au fost doi împreună cu noi: Anton Troșin și moș Trifan Axenti. Ei n-aveau copii și i-au dus în altă parte.

Și d-stră cât timp ați stat acolo?

Din 1949 de când am fost deportați până în 1957, când ne-au dat actele. Ne-am aflat tot în „lespromhozul” cela, doar sectoarele am schimbat.

Din casa ceea v-ați mai mutat undeva?

Mai apoi ne-am mutat la kilometru 100 și eu acolo lucram deja permanent. În 1950 am învățat de tractorist acolo, lucram și mi-au dat „finskii dom”. Eu am intrat în casa asta, dar tatăl a mai făcut o casă lângă calea ferată. Mai apoi, a vândut-o și pe aceea și iarăși și-a făcut casă nouă. Așa a construit vreo trei case în Siberia. Material de construcție era destul. S-a putut totuși de trăit acolo, numai că muscărăraia și țânțărăraia ceea dădea bătaie de cap foarte mare. Odată, însă, ce s-a mai tăiat pădurea, mai bătea vântul și a alungat țânțarii ceia, că și vitele mai mult noaptea pășteau și sufereau din cauza țânțarilor.

Pe soția d-stră când ați cunoscut-o?

Ne-am întâlnit în 1953 tot în Parcium.

Și cum se sărbătoreau nunțile acolo în Siberia?

Ei, moldovanu-i moldovan oriunde... Culegeam pomușoare și făceam așa-numita „brașkă” (țuică), tot de la rușii de acolo am învățat s-o facem... Ne-am cununat într-o biserică mai veche într-un sat din părțile Taișetului.

Să mai discutăm și cu soția d-stră... Spuneți-ne, vă rog, cum vă spune și când v-ați născut?

Ivleva Irina Ivanovna, e numele de fată, și m-am născut 1932 în satul Ciorăști, raionul Nisporeni.

Ce ne puteți spune despre familia d-stră?

Tatăl deja era mort din 1940, era numai mama și am fost în familie șase copii.

Dar ce s-a întâmplat cu tatăl dstră?

Tata a murit de scârbă, am avut pământ mult și sovieticii ne-au luat pământul. Dânsul a rămas paralizat în urma tulburării sufletești și a decedat...

Dar cât pământ ați avut până a veni sovieticii?

Am avut 60 de hectare...

Ați avut și tehnică agricolă, ceva mașini?

Nu, am lucrat pământul numai cu caii... Nu erau pe atunci tractoare...

Păi erau unii care aveau, am cunoscut așa cazuri când persoanele aveau mașini agricole pe atunci. Dar vitele vi le-au luat?

Vitele nu ni le-au luat... Vitele le luau numai pentru carne... Se întâmpla că carnea unuia acoperea „postavka” pentru mai mulți...

La momentul ridicării, în 1949, ce-a avut familia d-stră?

Aveam atunci două case în gospodărie, un grajd mare de vite, „drobilkă” și mașină de stropit, și  fel de fel de mărunțișuri pentru gospodărie, tot ce era în jurul casei, atât.

Cum a fost ziua de 6 iulie, ce țineți minte d-stră?

Toată ziua am prășit, prășeam la deal, aproape de șosea și se vedea cum tot treceau mașini, iar mama a zis: „Of, Doamne, mătincă o să se stârnească război!”. Iar mașinile treceau întruna dinspre Chișinău spre Nisporeni.Am venit seara de la prășit, iar dimineața ne-au arestat. Aveam două surori mai mari, măritate, și noi patru copii rămași cu mama. Ne-au zis să ne luăm unelte, topoare, iar mama a întrebat ce-o să mâncăm noi acolo și ei au zis că ne putem lua ceva pâine. Eram tulburați, unul plângea, altul răcnea. Eu rămăsesem cea mai mare în familie, restul – toți mai mici.

Surorile mele măritate n-au fost ridicate, numai noi, cei rămași în familie...

Ne-au încărcat în mașină și de la Ciorăști ne-au dus la Bucovăț și când am ajuns la vagon, ne-au dat jos și așteptam, păziți de soldați... (plânge). Nici să mănânci ceva..., ședeam și ne uitam unul la altul... Au venit pe urmă și ne-au încărcat în vagon...

Câți oameni erau în vagonul d-stră?

Cam până la 20 de persoane... Era o nevoie... Săracii, alții mureau... Îi lăsau pe la stații... Mare greutate... Am ajuns acolo, după cum spunea și Vasile..., ne mâncau și muștele, și țânțarii... (plânge).

Dar unde-ați ajuns d-stră?

Tot în Parcium, regiunea Irkutsk. Ne-au lăsat în barăci. Iar barăcile celea n-aveau nici ușe, nici ferestre... Ne-au spus să lipim, să pregătim, să încălzim încăperea pentru iarnă... Care-și făceau paturi sus, care și unde..., ferească Dumnezeu cum am trăit!

Ce-ați mâncat și din ce-ați trăit în prima perioadă?

Cartofi am mâncat... Ne-am descurcat greu de tot, n-aveam bărbat în familie... Mama era bolnavă, s-a îmbolnăvit de cancer și n-aveam unde-o lecui... (plânge). A murit acolo... Și-am rămas patru copii ai nimănui...

Mama în ce an a murit?

În 1952... Aveam doi frați mai mici, se duceau prin colhozuri la lucru, ei lucrau la zi și le dădeau făină și ceva de mâncare...

Dar frații d-stră câți ani aveau?

Unul era din 36, altul din 37...

D-stră cu ce vă ocupați acolo?

Ne duceam la tăiat pădure..., la curățat copacii. Și când primeam, primeam câte 50 de ruble, asta era practic nimic, ne înșelau toți...

D-stră la Ciorăști la școală ați mers?

Da, am mers la școală, deja la sovietici, în școală moldovenească...

Iar în Siberia?

Nu... Nici eu și nici frații mei... Cum să se ducă, sărmanii? Flămânzi? Se duceau și lucrau pentru puțină făină să nu murim de foame... (plânge).

Acolo, în Siberia, moldovenii s-ajutau unii pe alții la nevoie?

Ei, de unde... Fiecare era pentru dânsul...

După  baracă ați mai trecut cu traiul în altă parte?

Da, am plecat de acolo... Dacă voiai, te mutai, dacă nu – stăteai acolo...

Când ați plecat în Siberia, d-stră cunoșteați rusa? Familia d-stră e rusească...

Tatăl a fost lipovan... Ei au fost în familie un băiat și o fată, el a făcut armata în Vaslui, mai apoi acolo a și rămas și s-a însurat, fata – în Vălcineț. Mai târziu, el s-a însurat  de a doilea. Cu mama...

Alți prieteni ați avut în afară de viitorul soț?

Cum să ai? Unde să te duci acolo?... Mai comunicam cu fete, băieți de vârsta noastră...

Ce faceați în zilele libere, sâmbătă, duminică? Era club pe acolo?

Era club..., ai noștri s-au învățat să cânte la armonică, clubul era cam la un kilometru de noi, ne duceam acolo...

Prieteni din cei localnici ați avut?

Cu rușii nu comunicam, nu... Odată ne trimeteau la coasă, pe noi, femeile, fetele, pentru caii „lespromhozului”. Și nu prea știau femeile noastre rusește, dar eu mai pricepeam oleacă și ele-mi ziceau să trec înainte că mai știu puțin rusa.

Și-apoi un rus din colhozul cela a venit și păștea vitele unde trăiam noi și o femeie îi spunea soției omului celuia: „Vaș muj – korova!”. Rusoaica știa că ai noștri nu știu rusește și zicea: „Da, da... Moi muj paset korov tam”. Lucram și noi cu ziua unde și la cine se nimerea...

Bani vi se plătea?

Mai târziu, da... După ce au trimis lemnul în țară, au început a trimite bani câte puțin. La început, pur și simplu, n-aveau de unde să fie banii, ... pâinea era de secară, când o izbeai în perete, acolo rămânea... Dar când coceau de grâu, toți exclamau: „pșenicinâi, pșenicinâi!...” Mâncam cartofi... cartofii erau la putere... și mai aduceau la magazin pachete de unt și ulei...

Spuneți-mi vă rog: scrisori primeați-trimiteați acasă? Colete?

Da, se putea... Dar colete cine să ne trimită, căci și aici lumea trăia greu... Și aici nu le dădea bani, îi amăgeau...

Cum ați făcut cunoștință cu soțul d-stră?

Stam cu traiul peste o baracă unul de altul... Ieșeam duminica – fetele și băieții – ne așezam înaintea baracăi și mai stăteam de vorbă, mai râdem de nevoie, plângeam...

Și-ați făcut nunta în ce an?

În 1953...

Mai apoi ați mers să trăiți într-o casă aparte? Cum a fost?

D-nul Lupu: V-am spus că luasem „casă finlandeză”, mai apoi tatăl meu și-a făcut altă casă, iar acolo am rămas eu cu soția.

La început s-a gândit să i-o dea unui localnic, care spera că eu mă voi duce să trăiesc cu tatăl în casa pe care a construit-o... Dar cum aș fi putut să trăiesc că nu era deplin gata...

Pe urmă eu am lucrat tot tractorist, soția – la tăiat crengi. Acolo ni s-au născut două fete...

În ce an v-ați întors în Moldova?

D-nul Lupu: Documentele în 1957 le-am primit, dar ne-am întors în 1958. Ni s-a născut fata în 57 iarna, cum să vii iarna cu copilul?... Ș-apoi mai aveam gospodărie, vacă... nu puteam să lăsăm deodată toate și să venim...

Au fost din cei care n-au dorit să se întoarcă în Moldova?

D-nul Lupu: Au fost din cei care au rămas acolo... familia Meșcoi, bunăoară...

Căsătorii între moldoveni și localnici au fost acolo?

D-na Lupu: Nu prea..., poate s-au luat cineva, dar așa ceva nu prea se auzea...

Și când v-ați întors, unde ați tras?

D-nul Lupu: Am venit la Bălăurești, tot la casa părintească. Acolo au fost două case în ogradă... Într-o casă trăiau învățătorii, se considera a sovietului sătesc casa... Și-apoi, dă..., cine nu știa că-i casa noastră? Am trăit acolo într-o parte a casei, până ne-au dat loc de casă și, cu încetul, am ridicat-o pe asta...

V-au  permis să vă întoarceți în satul natal? Probleme nu au fost?

D-nul Lupu: Noi n-am avut probleme, dar unii au avut... Le-au interzis să se întoarcă în satul de baștină și nici de avere nu le-au permis să se atingă. În document scria „Bez vozvrata imușcestva!”.

Așa am făcut încet casa, cumpăram câte doi-trei metri cubi de lemn, trebuia să mă duc la Arhanghelsk, dar eram sătul și de Arhanghelsk și de drumurile lungi...

Am lucrat tractorist la colhoz, iar în Siberia am lucrat și șofer de automacara.

Dar d-stră, doamnă?

D-na Lupu: Eu – la sapă...

Părinții d-stră ce-au făcut când s-au întors în sat și n-au putut să recapete proprietatea lor?

D-nul Lupu: Tata în primul timp a mai trăit pe la măhăleni și prieteni, mama – la frații ei, până ne-am făcut noi casă, mai apoi au mers să trăiască în partea ceea de casă a noastră unde am trăit noi, dar a mai avut probleme cu învățătorul cela care trăia în partea cealaltă a casei.

Cu restul sătenilor n-ați avut probleme?

D-nul Lupu: Nu... cu nimeni nimic... Era, bunăoară, Alexandru Istrati, Pavel Bătrânu... în Cuciurgan nu i-au primit, în sat aici, că erau pe articol politic, nu știu cum acolo...

Ați mai avut și alți copii în afară de cele două fete născute în Siberia?

D-nul Lupu: Ni s-au mai născut și aici un băiat și o fată... Au făcut studii, au învățat bine, fata a doua a lucrat în contabilitate. O fată trăiește aici, alta la Șișcani are casă... Unde au trăit părinții mei a rămas fata cea mai mare...

În perioada de după deportare... mai târziu... cineva v-a creat probleme în legătură cu faptul c-ați fost ridicați?

D-nul Lupu: Parcă n-am avut așa probleme, despre asta nici nu se discuta... Tatăl se mai ciondănea pe la sovietul sătesc în legătură cu proprietatea, dar, în rest, liniște... Pe urmă, i-au întors totuși casa bătrânului...

Acum ce emoții trăiți în legătură cu acele evenimente tragice?

D-nul Lupu: Suntem deja bătrâni, se și uită multe..., au trecut ani...

După ce a dispărut Uniunea Sovietică, v-au dat cote?

D-nul Lupu: Da, am primit cote... ne-au dat pământ ca la toată lumea: teren arabil, livadă și vie...

D-na Lupu: ... Și acum șed pârloagă...

D-nul Lupu: Nu le putem prăși, baba mai poate, dar eu nu pot, am tensiune...

Pe timpul colhozului nu ședeau pârloagă?

D-nul Lupu: Eu eram mai fericit când era partidul că era o ordine oarecare, dar acuma au furat care și ce-a putut, dar cine nu, a rămas cu nimic...

Mă rog, care a putut să învețe și să capete o specialitate mai bună trăiește și acuma mai bine. În schimb, atunci toți aveau de lucru, iar acuma sunt nevoiți să plece prin alte țări, iar noi pe seama cui rămânem? Ce să facem?

D-na Lupu: Să mori, n-are cine te duce la groapă...

Trebuie de trăit, nu trebuie de murit... Eu vă mulțumesc frumos pentru interviu! Multă sănătate!

Interviu si redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Trascriere din 9 ianuarie 2013