На русском

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013

 

 

Nicolau (Popescu) Nadejda Hrisanf, a.n. 1940, s. Seliște, r-l Nisporeni

Dna Nicolau, Vă rog să ne povestiți despre D-stră și familia D-stră

Mă numesc Nicolau Nadejda. M-am născut în Seliște în familia lui Popescu Hrisanf și Popescu Maria în 1940. Și în 1949 aveam nouă ani.

Frați, surori?

Frați și surori suntem mai mulți... Frați au fost doi, surori mai multe... Frații – Popescu Vaslie și Popescu Anatolie. Anatolie e din 1927, iar Vasile e cu vreo doi ani mai mare decît el. Sunt fiii drepți ai tătălui nostru vitreg. Noi toți am fost crescuți de tata Hrisanf Popescu, însă el nu a fost tata nostru biologic, el e tată vitreg...

E vorba de copii de la prima lui căsătorie?

Da... Și Popescu Tatiana tot e a lui... Iar  restul copiilor sunt ai mamei din căsătoria cu alt bărbat. Eu nu au fost Popescu, ci Macovei... Efrosinia, Varvara... Ele n-au fost ridicate, au rămas acasă..., dar pe noi, când ne-au ridicat, eram patru fete...

Până la ziua deportării, încă ceva... D-stră în Seliște ați avut casă? Dar ce avere și alte bunuri aveați la acel moment?

Tatăl a avut casă cu prima soție în mahalaua noastră. Și dacă a murit deja prima lui soție, a rămas fiul lui Vasile și dânsul s-a mutat la noi, la mama, dincoace... La acel moment erau cinci fete la mama. Și aveam în gospodărie două case (adică în ogradă) și deja pentru vite – vaci, boi și toată gospodăria: porci, păsări, oi... Toate pe lângă casă..., în afară de oi care erau pe la stână. Deci gospodăria deplină era: în afară de două case, un șopron pentru animale, pentru tot ce-a fost...

Dar pământ ați avut?

Pământ am avut, după câte țin eu minte, după spusele lor, a avut mama vreo opt hectare de pământ de tot felul: și livadă, și vie, și pământ arabil, și șes, și de toate... Și a avut și tatăl, și lor atunci le-au unit pământurile celea. Ziceau ei..., dar eu eram un copil și nu mai țin minte, dar, împreună, au avut undeva până la 16 hectare. Asta a fost gospodăria lor, lucrau la pământ zilnic și fetele... la fel..., atunci s-ajutau unii cu alții, după câte țin eu minte. Azi la mine, mâine la altul din mahala și așa se ajutau oamenii la lucrat pământul.

Tatăl lucra pământul, să înțeleg că asta-i era ocupația de bază?

El mai avea și un post (funcție – a.t.) la primărie în ultimul timp, după câte țin eu minte..., deși mergea și cu noi la lucrat pământul și copiii toți se ocupau de prelucrarea pământului, lucrau împreună cu mama.

Funcția la primărie a avut-o pe timpul românilor sau a rușilor?

Deja erau rușii la putere. Cu românii el a mai avut un magazin cu tot felul de marfă. De toate avea el pe acolo. Asta a fost deja după ce a început războiul, mai încoace... Ei, și magazinul cela, deja când a venit Uniunea Sovietică, a fost lichidat și s-a terminat cu el. Și tatăl a lucrat în ultimul timp prin primărie și, cu toate astea, n-a știut ce a urmat se se întâmple cu noi. Lucra în primărie și a nimerit și el în lista celor care urmau să fie deportați!

Cum vă amintiți d-stră acea zi de 6 iulie 1949?

În acea zi de 6 iulie a fost o ploaie mare, foarte mare! Și noi, copiii, eram repartizați, eu cu cârlanii, altul cu vacile, alții la prășit, care și încotro... Și asta la câmp... Iar seara, când ne întorceam de la câmp, eram și cu mama..., tatăl ne-a ieșit înainte și, țin minte, c-am ajuns la un drum și curgea pârăul mare și eu n-am putut trece, atunci a venit tatăl și m-a luat și m-a trecut de astă parte, și cu vitele am ajuns acasă.

Când am ajuns acasă, deja era noapte și mama, ca de la câmp, a pus masa din ce-a avut, iar pe noi ne-a schimbat tot cu ce-a avut la îndemână. Eu eram cea mai mică și m-a îmbrăcat cu o cămașă de-a tatălui în loc de rochie. Și așa și am dormit în cămașa ceea.

Ne-a hrănit mama și ne-a culcat. Aproximativ pe la orele două noaptea (atunci ceasuri nu prea erau) ne-am trezit... surorile celelalte și cu fratele Anatolie, care de-abia venise din armată, se culcau în casa cea bătrânească, iar părinții în casa cea mai nouă făcută și cum eu eram mai mică, m-au luat cu ei.

Ne-am trezit noaptea cu bătăi puternice în ușă. Tatăl a sărit să vadă cine-i și, când a deschis ușa, erau niște soldați, iar în dosul ușii era unul care lucra tot pe la primărie și, cu părere de rău, era un fin de cununie de-a lui tata și-i era rușine să dea ochii cu noi. El știa la ce-a venit, iar tatăl nu înțelegea ce înseamnă asta. Soldații au început a ordona în limba rusă să se pregătească, să trezească copii... Mama s-a speriat și a început a plânge. Iar soldații ceia au intrat în casă și au început a umbla de la pat la pat să vadă cine este și au întrebat de ce este numai un copil și unde-s restul copiilor. Iar tatăl le-a spus că sunt și ceilalți, doar în casa cealaltă.

Au mers soldații și-n casa cealaltă. Fetele erau culcate. Dar Tolea, fratele care venise tocmai din armată, s-a trezit și când a auzit limba rusă, s-a priceput îndată că ceva nu-i bine în toată întâmplarea asta.

Tolea e băiatul din prima căsătoria a tatălui?

Da, așa este. Și el s-a dus pe la cuptor, a stricat ferestruica și a ieșit și a fugit! Și când au intrat soldații ceia au văzut că dânsul nu-i, dar ei aveau lista membrilor familiei și el era în listă. Și odată ce nu l-au găsit au început cu gălăgie și scandal la tatăl să-l pedepsească, pentru că nu-i băiatul! Că trebuia să știe unde-i!

Și cât s-a mai tărăgănat, s-a și făcut ziuă, ei ne-au spus să ne strângem careva lucruri că vom pleca, dar dacă a fost ploaia ceea mare, mașina n-a putut răzbate pe drumul desfundat să ajungă în sat și au început să caute căruțe, și i-au zis tatălui să trimită pe cineva să caute o căruță. Iar tatăl le-a răspuns: „Mie nu-mi trebuie nici un fel de căruță, ce să fac eu cu dânsa?”. Tatăl mai era și bolnav, dânsul tocmai venise de vreo săptămână din spital, bolise de reumatism și el nu prea mergea. Mergea, dar greu...

S-a făcut ziuă și tocmai un frate de-al tatălui trecea pe acolo cu căruța. Și nici nu ne ajungea capul nici pe unul ce să luăm cu noi, pentru că nu știam unde ne duce, pentru ce ne ridică din casă?... Parcă n-au făcut nimica rău părinții noștri, dar de ce o așa mare pedeapsă pe capul lor? Nu se pricepea nimeni ce se întâmplă!

Era în ogradă o scroafă cu 12 purcei. Mărișori erau deja purceii ceia, pe câte unul puteai deja să-i tai pentru mâncare. Aveau alde mama o căldare cu brânză colea și încă câte ceva, și au început să strângă ceva din lucruri. Tatăl a zis că dacă este chip să tăiem și un purcel din aceia și să-l luăm cu noi. Și soldatul nu le-a permis. A zis: „Dacă feciorul tău nu-i, nu-ți dăm voie să iai nimica!”. Ei, și-n căruța ceea au pus ce-au putut pune..., tatăl era bolnav și pe jos nu putea merge... Au pus un matras de pene, o pernă, într-un sac ceva fasole, în alt sac oleacă de făină, căldarea ceea cu brânză și cam atâtea producte au luat. Noi toți pe jos, tatăl – în căruță, că dânsul nu putea merge și iată așa ne-au scos din casă! Strașnic! Au început să se strângă, s-a făcut ziuă, noi plângeam... Acele surori care-au fost măritate, n-au fost luate, nu s-au atins de familiile lor.

A venit sora cea mai mare la vale c-a auzit ce se face și mama îmi zice mie: „Du-te și adă câteva cepe!” dintr-o râpă din apropiere, aveam noi acolo o grădină mică. Asta cu scopul că poate eu mă duc după ceapă și sora cea mai mare m-a lua! Dar acolo deja și așa era zarvă că fratele nu-i! Și m-am dus eu după ceapă și când mă întorceam înapoi, sora cea mai mare mi-a ieșit înainte. Soldații au văzut că-s copil mic și nu s-au mai uitat după mine unde mă duc și ce fac. Deci, când m-am întors înapoi, sora Frăsâna, a vrut să mă ia. Și eu am început a plânge și am zis că nu merg nicăieri și că mă duc cu mama! Și nu m-a putut lua, eu m-am rupt de la soră și m-am dus acasă cu ceapa ceea.

S-a strâns mahalaua toată, toți plângeau, toți boceau... La noi ce era mai strașnic e că tatăl era bolnav tare, mama slăbușoară, tot nu prea sănătoasă, noi – nu chiar mari, dar, de aici, stăteam și ne gândeam... unde ne duce?... Și nu putea să ne spună nimeni nimic. Niciunul n-a zis că, iată, o să vă ducă acolo și-acolo ...

Dar nu v-au anunțat soldații unde vă duc?

Nu... Și ne-au dus, ne-au ridicat până la Șendreni, acolo era șoseaua ceea și acolo așteptau mașinile. Și ne-au urcat în mașinile celea pe toți, iată nu țin minte exact, dar mi se pare că vreo opt familii din satul cela au fost ridicate, ne-au transportat în mașini din astea bortovaia ... (cu remorcă – a.t.)

Ne-au urcat pe toți, bagaj puțin, căci toți mai că n-au luat nimic. Familia noastră tot cu puține lucruri din cauza evadării fratelui meu mai mare. Dar ei și așa n-aveau să ne dea voie să luăm nimic!

Cu alte cuvinte, cum am ieșit din ogradă, iată cum acum avem de toate în gospodărie..., s-a deschis poarta și am plecat și atât a fost, aici a rămas tot vraiște... Nu mai știm nimic ce s-a făcut în urma noastră.

Și acolo ne-au urcat în mașini și ne-au dus înspre Bucovăț. Țin minte că erau mai mulți copii și erau și mai mici decât mine, și am trecut printr-o livadă, cred că era deja înspre Ciorăști, atunci nu-mi dădeam seama unde ne ducem... și un copilaș a cerut câteva mere. Tocmai se oprise mașinile nu știu din ce motiv, și unul din soldați a strigat că nu se permite nimănui să coboare din mașină. Iar un soldat s-a dus încetișor și a adus câteva mere într-un chipiu de-al lor și ni le-a dat în mașină, cred că i s-a făcut milă de copil...

Am ajuns în Bucovăț cu toții și acolo stătea trenul pregătit, cu vagoane din ăstea de marfă cu care duc vite, duc producție..., niște vagoane mari și erau făcute... așa, înainte cum mergeai, lărguț și în partea dreaptă era făcut un pat cât îi vagonul de lat și în stânga tot așa. Cu alte cuvinte ieșeau acolo două rânduri și dincoace două rânduri, iar în mijloc era numai un rând.

Au încărcat multe familii, câți au încăput acolo, nu știu... Pe toți grămadă i-au încărcat și era numai o ferestruică cu gratii și mai mult nimic. Ne-au închis ușile, soldați stăteau de-o parte și de cealaltă, noi – plini de frică, dacă voia cineva la viceu, nu i se permitea să coboare din tren - făcuse ei, acolo, într-un ungher, o căldare, ce mai aveau ei, și femeile au pus un țol, care și ce-o mai avut și au acoperit, chipurile...

Erau și bătrâni, erau și copii mici, și oameni bolnavi, care s-au născut, care au murit pe drum, care și mai de care...

Ne-au ținut trei zile și trei nopți acolo în Bucovăț... Nu ne-au pornit din gară... Și nu spunea nimeni nimic, noi întrebam unde ne duc și de ce ne țin acolo. Lumea mai trăgea nădejde că poate doar ne sperie cu ceva, poate ne-or da drumul înapoi acasă, dar n-au mai dat drumul la nimeni. Au auzit acei din sat și din neamuri și au mai venit pe la noi și ne-au spus ce se face în sat. Ne-au spus că cum am ieșit noi din sat, au început să-i cheme la primărie pe toți de-a rândul și le spuneau doar atâta: „Ori scrii cerere și intri în colhoz, ori îți strângi bagajele și pleci după ceilalți, căci nu-s departe... sunt la Bucovăț!”. Și nici unul n-a fost împotrivă, toată lumea a fost de acord, pentru că au văzut că ăștea nu umblă cu gluma. Au scris cerere și-n acele trei zile ei au completat tot și au permis eșalonului să plece.

Pe drum a fost greu! Trei săptămâni de zile, călduri ca-n luna iulie... și-am mers aceste trei săptămâni. Din când în când, pe la unele gări ne dădeau câte o căldare de borș sau altceva la vagon și femeile turnau mai întâi la copii, unde s-ajungea, unde nu se mai ajungea mâncarea ceea. Să te dai jos la vreo gară, nu se dădea voie. Dacă mai venea cineva pe la vagoane în timpul staționării, vânzători ambulanți de înghețată, unii, care au reușit să ia ceva bani cu dînșii, le cumpărau copiilor. Asta dacă permiteau soldații să se apropie de vagon, dacă nu, atunci nu mai puteau face nimic. Iată așa trei săptămâni de zile am mers pe drum.

Pe toți sătenii noștri i-au încărcat în același vagon și au mai fost cu noi și oameni din alte sate, de aici, din raionul Nisporeni. Pe drum însă, s-a defectat vagonul în care ne aflam și pe toți noi ne-au transferat în diferite vagoane, pe toți câte oleacă ne-au repartizat. Și iată atuncea noi de satenii noștri ne-am pierdut... Ei, dar tot tare departe n-am fost, nimerisem cu Vărzăreștii, Șendrenii, Nisporenii...

Acolo  am ajuns în trei săptămâni de zile, dar pe drum, prin Krasnoiarsk seara au anunțat soldații  ca femeile să-și îmbrace copiii mai bine, pentru că dimineață va trebui..., dar pentru ce nu ne-au spus nimeni nimic. Și au început femeile a plânge gândindu-se că vor să ne despartă, dar atunci toți eram grămadă – și bărbați, și femei, și copii...

Ne-au dat jos dimineață, au aliniat bărbații într-o parte pe toți și femeile cu copiii în altă parte și tot n-au spus unde ne duc. Așa, plângând, au mers toți...

Pe urmă ne-am dat seama că ei au hotărât să ne mai spele, pentru că ne umpluse păduchii, era greu de tot..., și ne-au dus la baie. Bărbații au intrat pe-o ușă, le-au luat hainele și le-au dezinfectat, iar femeile cu copiii au intrat prin altă parte. Și tot așa, ne-au luat hainele, ne-au dat voie și ne-am spălat. Când am ieșit pe altă ușă, pe niște cercuri erau puse hainele noastre, ni le-au dat și ne-am îmbrăcat.

Câtă bucurie, nici nu vă închipuiți, era când ne-am întâlnit înapoi toți... (lăcrimează). Ne-am urcat iarăși în vagoane și am mers mai departe spre Irkutsk. Acolo când am ajuns era timp de noapte. S-a oprit trenul, ne-a descărcat din vagoane lângă calea ferată, nu se vedea nimic, taiga-ua (pădure sibiriană- a.t.) era prin-mprejur. Numai pădure de jur-împrejur. Am coborât din tren și el a plecat. Soldații au făcut acolo puțin foc, că erau țânțari ceva strașnic! Și ne mâncau! Am luat și noi niște crenguțe și ne apăram de țânțarii ceia. Și până s-a făcut ziua am stat pe la focurile celea. Eram flămânzi și fără mâncare, căci brânza ceea ce-a luat-o mama de acasă s-a alterat. Mulți nici poftă n-aveau să mănânce. Lumea știa de oamenii care au fost împușcați anterior și nu se mai gândea să fie dusă undeva și să i se mai dea drumul... Oamenii se gândeau că sunt duși cu toții la moarte...

Când s-a făcut ziuă au venit niște mașini și ne-au încărcat în mașinile celea chiar lângă calea ferată. Stația unde ne-au lăsat pe noi se numea 117 - se conduceau după kilometru de cale ferată. De la Taișet se începea o cale ferată și ei de acolo numărau kilometrii. Cu mașinile celea ne-au dus în altă parte, la kilometrul 115, dar stația nu era lângă calea ferată, era adânc în pădure. Acolo era un lagăr de japonezi care au fost luați ca prizonieri în timpul războiului. Locul era îngrădit de jur-împrejur cu sârmă ghimpată și garduri. Numai atâta țin minte că era o căsuță acolo, tot vreo contoră de-a lor probabil... Și când am ajuns noi dimineață și au intrat mașinile celea pe poartă, mai erau câțiva japonezi din aceia rămași și săreau în sus de bucurie, căci li se spusese că atunci când vor aduce alți deținuți ei vor fi eliberați din lagăr.

În ziua ceea i-au repartizat pe oameni prin barăci și le-au dat pace. Baraca ceea avea o singură ușă la capăt, ferestre avea și două sobe făcute cât era ea de lungă. Ce lungime avea nu știu, dar încăpea în ea la 80 de familii. Cam pe atâția ne-au vârât acolo. Și aproape de ușă era un rând de paturi, iar celelalte paturi erau făcute cu două nivele. Și iată câte-un pat din ăsta le dădea la fiecare familie.

Am trăit noi acolo o bucată de timp, dar era foarte greu! Nu era mâncare, nu aveai nici din ce s-o faci și nici pe ce s-o cumperi și nici de dat nu ne dădeau nimic...

Situația respectivă cât timp a durat?

Asta a durat câteva zile... Pe oameni chiar a doua zi i-au și scos la muncă și au stricat gardul de jur-împrejurul lagărului cela, pentru căi l-au desființat, nu mai era lagăr de concentrare. Rămăsese doar câțiva militari – un locotenent, un căpitan și „contora” lor, cum i se spunea... Și mai aveau o căsuță unde stăteau ei.

Țin minte și acum o localnică, o femeie. Ea umbla întrun halat cam rupt, avea, pe semne, o vacă ori încă nu știu ce, se vede că nu trăiau bine nici ei...

Și după ce-au dărâmat gardurile celea, în ziua următoare au scos lumea la lucru. Iar lucrul era la tăiat pădure... Taiau copacii cu „benzopile” Drujba, cum le spuneau ei pe atunci. Și astfel au început a scoate lumea la muncă...

Ce înseamnă „au început a scoate”? Adică nu puteai să rămâi acasă, trebuia să ieși obligatoriu?

Da, așa era. Și pe fiecare bărbat și femeile mai voinicuțe, îi scoteau pe toți la pădure. Bărbații tăiau, ridicau lemne, făceau ce puteau ei. Mai apoi,  pe femeile mai în etate, mai slăbuțe au început să le scoată să taie din mesteacăn un fel de rotițe cam de 10 centimetri și, mai apoi, le despicau ca și pe cutia de chibrituri, le ziceau „ciurkă”, căci mașinile lor mergeau cu „ciurkă” de aceea și cu apă. Și încărcau bacurile celea unul cu apă, altul cu „ciurkă” și iată, majoritatea cea mai slăbuță lucra la făcut „ciurka” ceea. Oricum, acasă nimeni n-avea voie să stea.

Când au început a remunera munca, au început-o prin a le da oamenilor avans, dar asta mai târziu a fost. Spre exemplu, îi dădea omului un avans în valoare de 5 ruble, iar o pâine de secară coaptă prost costa 7 ruble.

Ce înseamnă avans? Și pe cât timp avansul ăsta se dădea?

Asta la o jumătate de lună îți dădea avans și când se împlinea luna, îți dădea leafa.

Leafa era de 10 ruble?

Nu dădea avansul în jumătate... Pur și simplu, ceva dădea...

Și șapte ruble costa o pâine?

Da, dar și aceea nu era gustoasă și bine coaptă. Era mai mult crudă, se făcea din făină de secară și nu se cocea bine... Și tot oameni de-ai noștri erau puși să coacă pâinea, aduceau ei făină, era acolo o brutărie micuță și ai noștri o coceau. Nici nu era îndeajuns, dar și pe aceea  n-aveai pe ce o cumpăra...

Iată așa anii ceia au fost... Și doi ani de zile, după ce-am dus foamea în Moldova în 1946, 47 și am scos-o în capăt, în 49 ne-o dus acolo, unde am mai dus încă doi ani de zile altă foame. Care au mai reușit să ia de acasă câte ceva, un covor, o pernă, putea să meargă și să le schimbe pe alimente. Un covor, bunăoară, putea fi schimbat pe o căldare de cartofi!

Doi ani de zile n-au permis nimănui să iasă de acolo nicăieri – numai la muncă și înapoi! Iar lucrul era în apropiere - acolo, pe loc, se tăia pădurea.

Dar erau, într-adevăr, oameni buni, cu tragere de inimă... Era, spre exemplu, un om din Nisporeni, se numea Zaharov, un om învățat, și unul din Micleușeni – Zahariade. Oamenii ăștia au început să scrie pe la instanțe, să încerce să răzbată pe undeva, să vadă care-i pricina c-am fost deportați...  Dar era foarte greu de trimis aceste scrisori, tot pe-ascuns, prin cineva trebuia să le dai pentru a fi trimise, dar prin cine ai fi putut să le trimiți, dacă nimeni n-avea voie să iasă de acolo! Dacă trebuia pe cineva să-l trimită undeva, îi dădea o „fițuică” că are voie să iasă, dar așa, pur și simplu, nu se permitea să ieșim.

Cu alte cuvinte, oamenii ceia au răzbătut (din numele tuturor clar că s-a scris) și s-au plâns pe condițiile noastre. După cum s-a dovedit mai apoi, aceia care ne păzeau au făcut foamea, căci ei indicau în acte doar o parte din volumul de lucru pe care-l îndeplineau oamenii, iar restul mergea în propriul lor buzunar. Se făcuse burghezoi acei de pe loc.

Și odată ce-au reușit ai noștri să răzbată, s-a descoperit că vina e a șefilor locali, și pe ei i-au scos de acolo, iar nouă ne-au permis să trăim mai liber, să putem ieși de acolo. Nu-ți permiteau să pleci mai departe, dar să ieși de acolo deja puteai.

Erau sate prin apropiere în care trăiau de mai mult timp și alți deportați, de prin 32, rămăsese deja copiii celor deportați cândva...

Cine erau acești oameni?

Erau oameni de diferite naționalități acolo... Erau și nemți, și bulgari, și găgăuzi, și mongoli, și fel de fel de nații! Iar în al doilea an de deportare ne-au adus și ucraineni. Exact aceeași istorie ca și a noastră. La fel i-au adus și pe ei. Dar oamenii care au trecut prin așa chin erau prietenoși și înțelegători între ei.

Primii doi ani, vă spun, am dus o foarme bună acolo. Mai apoi, am devenit un pic mai liberi, dar tot era greu, mai ales iernile, când gerul ajungea la minus 60 de grade!

Erau magazine acolo? Ce se putea cumpăra?

Acolo, la 115 deschisese mai târziu un magazin. La 117, unde ne-au dat jos din tren, acolo da, era ca un fel de orășel, să zicem cum e Nisporenii, că nu-i oraș mai mare, ci orășel... Iată acolo erau deja magazine. Și deja când mai aveam bani și permisiunea de a ieși, ne duceam la 117 și făceam cumpărături. Și acolo eram pedepsiți ca dușmani ai poporului, căci ei așa ne considerau.

Dar relațiile între moldoveni cum erau?

Relațiile erau foarte bune... Când am plecat de aici, de acasă, eram un copil și nu pricepeam încă lucrul ăsta. Dar acolo, cât am fost noi, ne uitam la părinți și la ceilalți, ajungeai la o sărbătoare (mai târziu, nu primul an...) se întâlneau toți unul cu altul și erau mai ceva ca frații care aici se întâlnesc pe la sărbători... Și eu credeam că-n Moldova toți sunt tot atât de prietenoși și buni la suflet. Credința ne-a fost mare la toți. Nu erau biserici, în acești opt ani de zile cât am trăit noi acolo n-am văzut nici o biserică pe nicăieri, o mai descoperit lumea, undeva, la vreo 100 de km, o biserică, dacă era nevoie pentru vreun botez... Dar, oricum, credința ne era mare!

Cum se manifesta asta: făceați rugăciuni, vă adunați undeva?

Nu... Fiecare în sufletul lui păstra credința! Părinții ne-au învățat să ne facem cruce seara și dimineața și noi am păstrat ceea ce ne-au învățat ei.

Părinții noștri nu insistau asupra acestui moment, fiindcă era periculos să insiști, spre exemplu, ca să nu devii comsomolist sau altceva în acest sens. Părinții doar ne-au sugerat că n-ar strica să ne păstrăm credința, că în comsomol nu-i credință în Dumnezeu! Și atâta vorbă ne-au spus, nu ne-au obijduit pe vreounul niciodată. E clar, am fost în rând cu toți – am fost octombrei, am fost pionieri...

Acolo?

Acolo... Dar iată când a fost vorba de comsomol, acolo erau alte reguli pentru a te primi în rândurile lor. Am zis că nu vreau! Și toți câți eram într-o clasă – patru fete de moldoveni – niciuna n-a devenit comsomolistă! Învățam la școală, învățam destul de normal și bine, dar în organizația asta n-am vrut să intru. Dar când am ajuns în Moldova, eram prin clasa zecea, și când am văzut că toți pân-în unu sunt comsomoliști, apoi eu am rămas ca o cioară albă în „cârdul” cela.

O să ajungem și la acest moment. Înainte de a fi deportată ați făcut școală aici în Seliște?

Da, am învățat doi ani de zile, terminasem clasa a doua, era școală în Seliște de zece ani. În Siberia un an l-am pierdut, pentru că pe noi ne-au ținut la 115 și acolo școală nu era în pădure, în lagărul cela... Totuși am învățat puțin în iarna ceea, dar știți cum... Erau niște fetișcane pe acolo de la peducilișce (Școala pedagogică – a.t.) și ne-o strâns pe toți copilașii într-o odăiță acolo, făceau focul în soba. Ne ocupam acolo, fără manuale, fără nimic. A doua iarnă ne-au dat deja voie să mergem la școală la 117. Ne duceau uneori cu sania, în majoritatea cazurilor, însă, trebuia să mergem pe jos. Erau șapte kilometri până acolo. Și pe gerul cela de 60 de grade sub zero am avut o înțelegere între noi că dacă cineva îl vede pe altul că i s-a pătat obrazul, înseamnă că urmează să fie zolit pe obraz să nu înghețe complet! Așa și făceam și odată mai venea sania ceea după noi, altădată nu mai venea. Mai mult seara contam să vină...

Sania de la școală sau de la colhoz?

Sania ne-o dădeau din lagărul în care ne aflam... Și era un moșnegel, tot din Nisporeni, moș Simion Ciochină, el ne ducea cu sania...

Dar dacă se întâmpla ceva, se îmbolnăvea cineva, ce se întămpla? Vreo formă de deservire medicală era acolo?

După câte știu, cât am trăit la 115 n-a fost nimic în acest sens.

Punct medical nu era? Felcer?

Nu. N-am văzut nimic...

Și cum lumea se discurca?

Așa... Unde singuri, unde mureau...

Mortalitatea era înaltă? Erau cazuri de morți subite, nefirești?

Erau. Îmi amintesc, în baraca ceea, cât am trăit prima iarnă cu toți împreună, au fost câteva cazuri. Un băietan din Vărzărești a mers cu alții să încarce lemne într-o mașină mare și se vede că a scăpat vreun lanț și un lemn din acelea l-a agățat și l-a omorât deodată și iată în acea iarnă acest băiat a fost prima jertfă din baraca noastră, dar poate au mai fost cazuri tragice și-n alte barăci.

În vagoane, când am fost duși în Siberia, la fel, n-am avut nici un fel de asistență medicală, nici un fel de doctor..., dar cazuri c-au murit și au născut au fost...

Referitor la nașteri... S-au născut copii în anul cela?

Femei care au fost de-acasă însărcinate... Și-n vagon a născut o femeie. Și deja care au fost împrejur... Era un băietan din Iurceni, bolnăvior... A murit și l-au dat jos din tren, și ce-au făcut cu dânsul nimeni nu știe, căci eram în drum...

Dar și-n barăcile celea era greu de trăit... Când ne sculam și aprindeam câte un chibrit, că parcă ne aflam într-un furnicar, pe pernele celea fugeau ploșnițele strașnic de multe! Barăcile celea erau făcute din bârne de lemn rotunde și între aceste bârne erau ploșnițe multe ... ne pișcau rău de tot! Când ne sculam dimineața eram toți numai bube.  Tineretul cât a fost frig, a stat în baracă, dar, când s-a mai încălzit puțin, se suiau prin podul cela, dar totuna ne mâncau ploșnițele. Moldovenii noștri au fost harnici de când îs ei și nici acolo nu s-au pierdut. Ziceau „Bodaproste!” măcar pentru atât că i-au adus vii acolo și nu i-au omorât.

Când am ajuns în primăvară, au ieșit mulți oameni din ai noștri și au început să-și facă (cum le numeam noi atunci) bordeie pe margine, pe lângă cele opt barăci ...

Și-au început să-și facă căsuțele lor fiecare... Săpau în pământ până la fereastră, până la fereastră căsuța era în pământ, de la fereastră în sus căsuța deja era în afară. Și tot moldovenii singuri și-au clădit, și-au făcut. De acoperit au tăiat lemne (pentru că lemne puteai să-ți iai de unde vreai și cât vreai și ai noștri erau harnici acasă, au rămas harnici și acolo...), au făcut din fier niște cuțite, au tăiat șindrilă și-au acoperit toate casele celea. Iar cei care au rămas în barăci (că, dă!, nu toți au avut posibilitate să ridice case), au luat și le-au împărțit în odăi, adică au făcut pereți în interiorul barăcii și deja fiecare ori o odaie separată, ori căsuța sa în afara baracăi. Astfel, al doilea an deja era altfel un pic.

Dar și acolo, dacă s-a terminat tăierea de jur-împrejur a copacilor, pe noi ne-au mutat la 117, lângă orășelul cela... Comunitatea noastră era dependentă de lucrările care se făceau în pădure și se muta împreună cu procesul de producție... Unde te muta, acolo te duceai... Ai noștri care-au făcut acolo căsuțe, au muncit și au rămas, mai apoi, tot așa a nimănui, au ieșit și au plecat mai departe...

Când v-au transferat la 117, acolo v-au asigurat cu ceva?

Da, aici deja aveau niște căsuțe pentru patru familii făcute. Și-ți dădeau o gazdă din acelea cu două odăi, o bucătărie. I-a asigurat pe fiecare... Erau casele făcute pe un fel de tălpi, căci locurile erau mlăștinoase și nu puteai să-ți faci în pământ. Și aici, măcar  că ne-au dat spațiu locativ, dar care a dorit, și-a făcut pe margine căsuțe din scândură, din ce-au putut fiecare.

Oamenii tot la pădure lucrau, îi duceau acolo cu mașinile. La început se auzeau mulți urși, lupi, dar dacă a început lucrul împrejur cu mult zgomot, ei s-au mai depărtat, mai ales urșii...

D-stră spuneți de școală, c-ați pierdut primul an, dar, mai apoi, cum a fost?

Pe urmă am umblat sistematic la școală, la 117. La început am umblat, după cum v-am și spus, cu săniuța și pe jos de multe ori. Ș-apoi, dacă ne-au transferat acolo, în apropiere, de acolo deja era doar un kilometru distanță până la școală. Și am absolvit acolo nouă clase. Opt ani am învățat acolo, dar am terminat nouă clase. Când m-am întors în Moldova, trebuia să merg în clasa a zecea.

Cum erau relațiile cu colegii de clasă acolo?

Nu erau rele. Copiii nu erau răutăcioși. Primii ani unde am trăit noi acolo erau toți deportați de prin părțile noastre. La început au fost numai moldoveni, mai apoi, au fost aduși și ucraineni și copiii între ei erau foarte prietenoși, dar erau toți din familii de deportați.

Mai apoi, însă, când ne-au mutat la 117, erau deja și ruși. Ca și copii, între noi, n-am simțit așa tensiuni. Cu acei maturi, însă, am avut probleme. Iată că ne trimiteau părinții după pâine, aduceau pâine bună, nu ca în primii ani,  și când ajungeam era rând acolo și numai o auzeai pe vânzătoare zicând: „Moldavane, podojdite, esli ostanetsea hleb, to dam, a esli net, uidete bez hleba!” (Moldoveni, voi mai așteptați, dacă va rămâne pâine, vă voi da, iar dacă nu, veți pleca fără pâine!).  Stăteam mult timp și așteptam să ne ajungă rândul și rândul ne ajungea și nu ne dădea că eram moldoveni și dacă seara mai rămânea pâine și trebuia să închidă magazinul, apoi ne dădea... Câtă bucurie ne făcea când ne reușea să procurăm câte-o pâine-două și ne duceam acasă cu pâine!

Momentele astea urâte au fost legate ce atitudinea celor maturi, dar cu copii n-am avut așa conflicte...

S-a schimbat atitudinea față de moldoveni cu timpul sau a rămas aceeași?

S-a mai schimbat deja încoace, după 1953, după moartea lui Stalin... au început și pe moldoveni să-i vadă. Dar așa și n-am înțeles care a fost pricina că eram văzuți ca dușmanii țării, ai poporului? Altădată spuneam că am fost culaci, că am fost bogați, cu fel de fel de pricini motivau și iată că în forma asta justificau deportarea noastră.

Dar atitudinea după 53 încoace s-a schimbat evident, fiindcă au început să ne permită să plecăm, unii pentru că aveau mulți copii, noi înșine ne-am folosit de motivul ăsta, mama a luat certificatele de naștere la toți copiii – și ai mamei, și al tatălui și i-au dat, acolo fiind, titlul de „mamă eroină”. Iată nu știu exact acolo sau deja aici a obținut acest titlu...  Dar, mai degrabă, acolo, pentru că mai apoi mama a trimis certificatele înapoi surorilor de aici.

D-stră v-ați dus încolo cu documente sau fără?

Nu știu...

Dar cu tatăl ce s-a întâmplat? El a supraviețuit?

Da, tatăl a supraviețuit... Acei opt ani de zile a fost cu noi acolo, s-a mai vindecat acolo oleacă cu pădurea ceea, era aerul mai curat și dânsul suferea cu inima, și a ieșit și el, mai apoi, la lucru și a lucrat. Mama n-a putut lucra, dar surorile mele au lucrat toate, așa mici cum erau ele, care 14, care 16 ani..., numai eu eram cea mai mică și am mers la școală. Dar restul din surorile mele n-a învățat nimeni, fiindcă n-au avut cum să învețe că n-avea cine lucra.

Dar cum petreceați, mai apoi, când era mai ușor, timpul liber și sărbătorile?

Când lumea deja nu mai era atât de mult oropsită, sărbătorile le țineam, mai ales, pe astea religioase – Crăciunul, Paștele. Le făceau moldovenii între ei, se întâlneau, ca la o sărbătoare, în jurul mesei și petreceau timpul împreună. În cazul sărbătorilor sovietice, ai noștri procedau ca toată lumea: la un film mergeau, la dansuri. Tinerii moldoveni și ucraineni se împăcau cel mai bine înde ei... Chiar și învățătorii care ne predau la școală erau de diferite naționalități. Dar limba de comunicare peste tot era rusa.

Spuneați că ați făcut acolo și limba engleză?

Da, am studiat și engleza. Dar tot profesori de limbi străine nu prea se ajungeau. Am început-o cu germana și a durat doar câteva luni de zile, profesorul a plecat și n-a mai fost altul în loc. Mai apoi, ne-au dat engleza. Cât era profesorul, atâta se preda și limba străină.

Ați spus că erau sate prin jur. Ele erau organizate în colhozuri?

Da, satele erau organizate în colhozuri. Iată de la ei noi am aflat că și părinții, și buneii lor au fost deportați cândva încoace, prin 32 și în alte vremuri...

Dar cum erau relațiile cu oamenii ăștia? Mergeați să câștigați la ei?

Prima dată când nouă ni s-a permis deja să ieșim din lagăr și mai eram la muncă, n-aveau cum să se ducă toți... Dar țin minte cazul când mama a luat două fete de-ale noastre și a mers în satul Baturin și a lucrat la scos cartofi și la ceea ce mai aveau de făcut. Și-apoi se răsplăteau cu producție: au scos cartofi – le dădea cartofi, lucrau o săptămână întreagă și le dădea cât puteau ele duce – o căldare de cartofi, spre exemplu. Și venea după o săptămână de muncă cu o căldare de cartofi. Pe atunci trăiam încă la 115. Pâine nu era, mâncare nu era și oamenii erau mulțumiți și de căldarea ceea de cartofi. Făceau un pireu așa, mai molcăluț, și îl mâncau, fără unsoare și fără nimica!

Au fost multe cazuri când mergea lumea pe drum și amețea de foame. S-a întâmplat chiar și cu surorile noastre să cadă pe jos...

Spuneți-mi, vă rog, cum, spre exemplu, arăta rația alimentară pentru o zi obișnuită – dimineața, la amiază și seara?

În nici un caz nu semăna cu-a noastră de acum! Ne trezeam dimineață și, dacă era ceva, după cum vă spuneam, pireu de acela din cartofi, ceai nu făceam, fiindcă n-aveam din ce și nici după ce să-l bem. La lucru nu ne luam mâncare că n-aveam ce. Și seara – la fel, ce era...

Dar la masă celor care munceau nu li se aducea hrană?

Nu. Nimeni nu le aducea nimic... De acasă, dacă-și luau, aveau ceva de-ale gurii, altfel nimic...

Mai târziu când îți mai luai câte o pâine, puteai să te alimentezi... Noi de ce ne bucuram așa tare când ne cădea câte o pâine! Mai puteai pune și celui care muncea o feliuță de pâine ca să mănânce în timpul zilei. Vara se mai puteau mânca niscaiva pomușoare care erau în pădure.

D-stră până la sfârșitul deportării ați fost la 117?

Așa este... Pe noi ne-au mutat cu vagonul, iar restul sătenilor noștri au fost „descărcați” mai înainte, la 92 noi îi ziceam... Și, mai apoi, deja puteam să ne ducem unii la alții în ospeție, căci și rude mai aveam...

Când și cum v-ați întors?

Tatăl în primăvara anului 57 a stat în spital acolo. Era un centru raional, în altă parte, peste un râu acolo și dânsul a stat în spitalul cela și-apoi a venit acasă. Iată țin minte numai o singură expresie a sa (el nu consuma alcool, avea probleme cu inima...), îi zicea mamei: „Ei, Mărioară, aș vrea să ajung acasă, să beau măcar un pahar de vin moldovenesc și apoi pot să mor...”. Iar eu mă gândeam în sinea mea oare cum e vinul cela moldovenesc încât tatăl așa tare vrea să bea un pahar și să moară... Ei, a zis el vorba asta și s-a trecut...

Oamenii noștri scriau în continuu pe la Moscova să le dea drumul... Deseori le venea răspuns că e „dușman al poporului” sau că e „culac” și nu se poate...

Iar când alde mama au strâns toate certificatele celea de naștere și le-au prezentat, au primit înștiințare că pot să le permită plecarea pe motivul că mama e „mamă eroină”.

Ne-au făcut documentele, dar în pașapoartele lor era pusă o ștampilă. „Spețpereseleneț”, nu știu cum era scris acolo...

Ați primit pașapoarte cu ștampile de spețpereseleneț?

Da, după moartea lui Stalin încoace le-au făcut deja pașapoarte, dar cu ștampila ceea. Întro zi  l-au chemat pe tatăl și i-au spus că are voie să se întoarcă în Moldova. Între timp sora cea mai mare, care a fost cu noi, se măritase deja acolo, în Siberia, după unul tot de aici din Nisporeni (el era dintr-o familie de trei copii, ridicați fără părinți) și ea deja nu intra în familia noastră. Ei nu-i permiteau să meargă cu noi și ea a rămas acolo. Ca atare ei îi permiteau, dar nu îi permiteau familiei ei de-acum.

Odată ce ne-au spus că ne dau drumul, tatăl a început a-și aduce actele în regulă și vara, tot în luna iulie ne-am întors (pe 13 iulie am ajuns în Moldova). Apăruse altă problemă - de acolo ne-au spus că ne dau drumul, dar în Moldova n-avem voie să trăim, putem să mergem unde vrem, dar în Moldova n-avem voie. Și la toți controlau pașapoartele dacă aveau ștampila ceea aplicată. Iar ștampila le-au pus-o celor care au avut mai mult de 16 ani când i-au ridicat, la copii, așadar, nu le-au pus-o, dar eu nici pașaport n-aveam atunci, c-aveam abia 16 ani când m-am întors.

Și care au mai venit din Moldoveni, majoritatea s-au oprit în Ucraina, lângă hotarele Moldovei, tot cu speranța că poate vreodată s-a putea de ajuns în patrie. Și mulți sunt care acolo au și murit și nu le-au mai permis să se întoarcă.

Dacă am mai avut rude, ele ne-au făcut pe ascuns înscriere (viză de reședință – a.t.) când am venit aici în Moldova. Așa și am venit...

Ați venit totuși în Moldova?

Am venit direct în Moldova. La Chișinău am coborât  și mai apoi am mers la Bucovăț, bagajul încoace a fost trimis... Și am venit încoace la o soră, o fiică a lui tatăl din prima căsătorie – Tatiana. Și iată la ea noi am tras și am stat o sutcă la ea, și a doua zi ne-am dus la Seliște.

Nu vă imaginați când am intrat în sat... Ne-am dus tot la feciorul tatălui din prima căsătorie – Vasile, căci acolo era casa tatălui de cândva. Alde tata cu Tatiana luase o mașină și s-au dus direct la Seliște, dar noi, trei fete rămase, ne-am dus pe jos..., să mai mergem la aer curat... Și când am ajuns la Seliște, ograda ceea era plină de rude! De multe ori am plâns de scârbă, dar e foarte dureros când plângi de bucurie! Acolo a fost un plâns de bucurie de care nu te puteai opri!

Pe unele rude le cunoșteam, pe altele nici nu le mai cunoșteam! Și așa a trecut ziua ceea, nici mâncare nu ne-a trebuit! Toate rudele! Ne-am strâns grămăjoară bucuroși!

Și pe urmă s-au împrăștiat care încotro și am rămas noi cu durerea noastră, pe drumuri, n-aveam unde trăi...

Cu casa d-stră ce-a fost?

Din casa noastră au făcut internat pentru copii, că rămăseseră două case mari și frumoase în ogradă... Câți ani a fost internatul acolo nu știu, mai apoi internatul a fost transferat în altă parte și în una din casele celea trăia contabilul colhozului, iar în a doua – zootehnicianul colhozului.

D-stră nu v-ați mai întos în casele celea? Nu vi le-au întors?

A fost un așa. Când noi ne-am întors, zootehnicianul cela își făcea casă, probabil, a simțit că cineva o să se întoarcă... Mă rog, erau doar casele oamenilor... El și-a făcut casă și s-a mutat cu traiul acolo... Și o casă din ale noastre a rămas liberă... Iar noi când ne-am întors, eu am venit aici în Nisporeni și am învățat clasa a zecea. Era în Seliște clasa a zecea, dar eu opt ani învățasem în școală rusească și n-aș fi putut să merg în una moldovenească la moment când tocmai trebuia să absolvez școala. Și am venit în Nisporeni la o școală ruso-moldovenească.

Am început și noi cu încetul să ne repartizăm – părinții doi și noi, trei fete. Care a mers la o soră, care la altă soră, care cu părinții am rămas acolo, la fratele cela...

Tatăl a trăit numai patru săptămâni exact după ce ne-am întors și și-a împlinit ultima lui dorință – a băut un pahar de vin atunci când a venit din Siberia și la patru săptămâni, exact, dimineață s-a sculat și tot atunci a murit până la ziuă. L-am înmormântat din casa feciorului lui, de fapt era părima lui casă. Și noi am rămas cu mama – trei fete.

Fetele au intrat în colhoz și s-au apucat de lucru. Mama n-a mai putut lucra, pentru că era bolnăvioară, iar eu am venit aici la școală... Și iată așa s-au petrecut toate.

Spunea-ți că o casă de a D-stră era liberă?

Da. Când s-a mutat zootehnicianul cela, ele, surorile mele, dacă lucrau în colhoz, au început a scrie cereri să ne înapoieze casa ceea și au primit refuz. Atunci am propus să ne-o vândă, căci e casa noastră... Și, până la urmă, s-a fixat un preț pe ea și noi am cumpărat casa ceea a noastră!

Pe urmă și contabilul și-a făcut casă și a plecat și el de acolo. Si a doua casă a rămas așa în ogradă, iar în casa cea cumpărată am trăit eu...

Rudele s-au bucurat când v-ați întors, dar care era atitudinea celorlalți săteni față de d-stră?

Au fost și ei bucuroși că ne-am întors... Toți se mirau cât îs de mari copiii, cum au crescut!

Cu acela care a fost președinte în primărie când am fost noi ridicați m-am întâlnit odată când plecam la Nisporeni și el m-a întrebat dacă-s fiica lui Hrisanf Popescu. I-am răspuns că-s a lui fiică și dânsul m-a întrebat unde mă duc... I-am răspuns că merg la Nisporeni, la școală. „Dar ce, ați mai învățat carte și acolo?”, m-a întrebat iarăși el. Și eu i-am răspuns: „Dar ce, dumitale ai crezut că numai fiicele dumitale o să învețe?... Moldovenii peste tot învață unde merg!”. Și a tăcut, mai mult n-a zis nimic... Unicul lucru pe care l-am auzit că el nu s-a așteptat c-o să învățăm și carte acolo și o să ne întoarcem și înapoi. Dar, în rest, cu oamenii din sat n-am avut conflicte sau neînțelegeri.

Dar cu autoritățile, puterea din sat, cum erau relațiile?

Nu știu ce-a mai fost, că eu n-am mai trăit acolo, dar față de surori nu se purtau urât...

Mai degrabă, eu am simțit asta...  După ce-am absolvit școala, eu am mers la Chișinău și am absolvit școala de comerț - surorile mi-au zis că mă vor susține cât sunt singure, dar dacă se vor căsători, nu se știe... Gândul meu permanent, însă era să fac școală, și atunci eu am hotărât să caut o instituție unde să învăț doar un an-doi.. Am învățat la școala ceea de comerț un an și jumătate și un alt an am lucrat în comerț, dar pe mine nu mă satisfăcea lucrul acesta. Am mers și am intrat la Institutul de la Tiraspol și am absolvit facultatea de matematică, dar am absolvit-o deja prin corespondență, pentru că nu mai avea cine să mă întrețină. Învățam și în acelaș timp lucram deja în calitate de profesoară - un timp la Păruceni, mai apoi, am venit la Nisporeni.   

Lucrând la Păruceni, aveam de a face cu mai mulți copii din familii cu probleme. Mulți dintre tați erau bețivi, băteau soțiile și copii, îi fugărea de acasă și, iată, la o adunare de părinți, când i-am zis unuia că nu trebuie să-și bată copilul și să-și obijduiască soția, căci cum ar putea să învețe copilul bine când el se poartă atât de urât, dânsul s-a exprimat cu-n cuvânt atât de urât, spunând că n-are nevoie de sfaturile unor „bogătași” care au fost deportați...

Mereu ascundeam faptul c-am fost deportați, nimănui nu-i spuneam asta. Am mai avut un caz când trebuia să merg la Comitetul executiv raional. Îmi trebuia un certificat atunci când am cumpărat casa ceea a noastră. Și când am intrat și l-am cerut, cineva a întrebat: „A kak oni siuda popali?”... Adică cum de am ajuns noi în Moldova?... Și nici certificat nu mi-au mai dat, și nici la nimeni n-am spus...

Iată aceste două cazuri nu mi s-au șters niciodată din suflet și nici la nimeni n-am spus asta. Nu spuneam nimănui și gata c-am fost ridicată!

Dar în școală când lucram, deja în timpuri de mai încoace, la școala Nr. 2, aveam clasa a patra (c-am lucrat și-n grădiniță, și cu clasele mari, și cu clasele mici...)   și am ajuns la istoria românilor (era prin 92, pe aici...) Și când am ajuns la anul 49 era scris doar trei rânduri și încă puțin că „culacii” au fost deportați atuncea... și mai mult nimic... Eu le-am povestit elevilor despre aceste deportări mai în detaliu: cum au venit noaptea, cum au luat oamenii de la casele lor, cât au mers pe drum, ce-a fost... , până aici le-am povestit. Au stat copilașii ceia cu gura căscată și m-au ascultat și când am terminat de povestit, m-au întrebat: „Și gata?”. Le-am zis că nu-i gata... Viața lor a fost altfel... Dar unul mă întreabă: „Dar d-stră de unde știți toate astea?”, i-am răspuns: „Am citit și eu într-o carte...”. „Am vrea și noi să citim!”. „Poate vreodată o să citiți și voi...”. Le era interesant și copiilor.

D-stră în comsomol n-ați intrat... În partid?    

... nici atâta!

De invitat, v-au invitat?

Da.. În comsomol și acolo, și aici... Și când prin Chișinău am învățat... au vrut să mă aleagă comsorgul grupei - eu cu limba rusă stăteam mai bine... Când le-am spus că eu nu-s comsomolistă au rămas toți cu ochii holbați la mine și parcă și mie mi-a fost cumva incomod, dar, mi-am zis, că odată ce n-am devenit până la moment comsomolistă, la ce-aș mai face-o acum!...

Lucrând în școală, în afară de activitatea pedagogică, n-ați fost implicată și în alte activități obștești, n-ați avut și alte responsabilități?

 Am lucrat și pe linia sindicatelor...

Vă întreb pentru că vreau să înțeleg dacă n-ați fost limitată în ceva din cauza statutului d-stră de fost deportat ...

Nu, asta parcă n-a fost... Când lucram în școala ruso-moldovenească, se întâmpla de multe ori să se îmbolnăvească un învățător de la moldoveni și ne înlocuiam unul pe altul. Și se mai întâmpla și de la ruși să se îmbolnăvească și apelau iarăși la mine să-i suplinesc și pe aceia.  Când puteam, îi înlocuiam și pe profesorii ruși.

Dar a fost odată un caz că trebuia să înlocuiesc la o clasă rusă și, nu că n-am vrut, dar n-am putut. Și i-am spus asta șefei de studii Maria Petrovna Goneaieva. Iar dânsa în replică mi-a răspuns: „Da, ia davno znaiu cito vî naționalist!”. I-am zis că n-are dreptate! Eu n-am nimic nici împotriva rușilor și nici a moldovenilor, lumea-i lume: care-s răi, îs răi, dar care-s buni îs tot buni! În rest, n-am avut cu nimeni nimic, dar, după cum v-am și spus, mulți n-au știut c-am fost ridicați.

Acela din Păruceni, știa că tatăl a fost ridicat, fiindcă satul ăsta e alături cu Seliște. Dar cei din alte părți n-au avut de unde ști și noi n-am deschis gura, pentru că dacă spuneam toți te țineau de „dușman al poporului”.

Era o înțelegere tacită, noi nu-ți amintim, tu nu spui!?...

Da, așa...

Schimbările care s-au produs la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90, dispariția Uniunii Sovietice, în ce măsură v-au afectat? Cum ați întâmpinat aceste evenimente? Ce emoții și sentimente ați trăit atunci?

Nici nu știu cum să vă răspund... odată ce eram atât de închiși în noi înșine. Cu speranță mare am fost atunci că toate se vor schimba spre bine: Moldova să devină independentă,  așa cum trebuie să fie, lumea să înceapă a trăi mai bine. Odată cu căderea de la putere a comuniștilor tot tragem speranță c-om fi și noi în rând cu toată lumea, dar văd totuși că puține schimbări sunt.

În ceea ce privește atitudinea față de noi, de deportați, am observat o schimbare abia în ultimii doi ani, de când a venit conducerea asta nouă, parcă mai mult își amintesc de noi, vor să scoată la iveală aceea ce-a fost. Parcă au început să aibă grijă de foștii deportați, doi ani de zile ne-au dat câte 500 de lei, dar ce-s acei 500 de lei? Pur și simplu, contează atenția, căci în comparație cu ceea ce ne-au luat nouă, asta e o nimica toată. Dar măcar asta!

Ne-am uitat anul ăsta când a fost aici, în vale (centrul or. Nisporeni – a.t.), adunarea din 6 iulie, s-au mai strâns oameni din cei care au fost ridicați, care mai povestea ceva, care mai comunica... cu alte cuvinte, am beneficiat de atenție, ne-au făcut o masă simplă ca să fim toți grămadă, un colac, o lumânare, o slujbă divină în memoria celor căzuți acolo, căci și acolo o mulțime de oameni au murit și au rămas să zacă în pământul Siberiei.

D-stră câți copii aveți?

Doi copii. Fata – Aurelia – îi dusă în Italia de vreo 10 ani de zile și acum e venită în concediu, iar băiatul – Mișa – lucrează ca profesor de artă plastică aici la noi, la Nisporeni. El e acasă, are trei fete, stă la casa lui. Poate mai sărmănuț, mai cum se poate, dar să nu se împrăștie familia. Iar băiatul fetei stă deja cu noi.

Cum ați defini foarte pe scurt atitudinea d-stră față de puterea sovietică?

Erau timpurile lui Stalin... și atunci era o disciplină nu omenească, firească, dar de frică! Căci pe timpul lui Stalin chiar și profesorii trebuiau să indice ora într-un registru când au venit și când au plecat de la școală! Și iată, astfel, oamenii trăiau cu frica, așa cum ne temeam noi să spunem că suntem ridicați, iată așa ei se temeau să zică ceva.

Mai țin minte încă un caz relevant tot referitor la puterea sovietică..., chiar de acolo, din Siberia, căci, practic, toată populația de acolo era formată din foști deportați, nu erau oameni care să se afle acolo de bună voie. Când eram prin clasa a șasea aveam noi un învățător care conducea corul, trebuia să fi avut peste douăzeci de ani, tânăr, zvelt... Și, într-o bună zi ne spun că n-o să mai fie corul... „Dar de ce?”, „Nu-i învățătorul!”. L-au chemat și nu s-a mai întors înapoi... Și tot așa, din unul, din altul, am auzit că ceva a zis... poate de Uniunea Sovietică sau ceva de felul ăsta, dar încă nu murise Stalin... Și l-au luat și gata! N-a mai știut nimeni de dânsul. Iată ca a fost multă disciplină, dar omenie n-a fost nimic în ei. Asta a fost.

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012

Transcriere din 18 ianuarie 2013