Pavel Sicora, născut in 1926 in s. Răuţel (Bălți)

În acest interviu domnul Pavel Isaivici Sicora povesteşte cum a fost martor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la modul în care evreii au fost adunaţi întrun lagăr improvizat în pădurea de lângă satul în care acesta locuia şi cum aceştia au trăit în acel spaţiu pe durata şederii lor.

Dânsul s-a născut în Răuţel, în 1926 (satul se află în raionul Făleşti, din actuala Republica Moldova, aproximativ la 62.88 de km de oraşul romanesc Iaşi – deci 39.07 de mile; pe drumul M14 spre Grăţieşti care se continuă cu drumul European E581 care duce spre Chişinău). Dânsul îşi aminteşte de venirea ruşilor în 1944 când aceştia au luat oameni şi i-au dus la ‘voincomat’ = voenkomat – cuvânt arhaic folosit spre a descrie comisariatul militar. Apoi, au fost duşi în satul Obreja unde au stat timp de o lună după care au fost duşi către Prut. El spune cum că motivul pentru care ar fi fost arestaţi în primul rând ar fii fost faptul că erau bănuiţi că ar fii spioni (cu toate acestea, el menţionează că el era prea ‘verde’ cu sensul de tânar, şi deci nu avea cum să fie spion). El îşi aminteşte cum cei pe care i-au luat aveau între 26 şi 50 de ani, iar pe el lar fii luat deşi avea doar 15 ani pentru că arăta mai matur decât vârsta lui.

Povesteşte cum 300 de oameni au fost luaţi şi duşi din satul vecin, Bălţi, către Nistru, pe jos, iar aceştia erau din mai multe sate învecinate, Răuţel, Pârghiţa, Mărăndeni, Papauca. Oamenii au fost strânşi la Bălţi şi plecând de acolo spre Nistru au fost în jur de 20,000 – 30,000 de oameni. Întrebat despre ce s-a întâmplat în zonă la începutul războiului, el spune că deşi în Răuţel nu erau evrei, nemţii au adus în pădurea de lângă sat foarte mulţi evrei pe care îi ţineau întrun spaţiu închis, înconjurat de sârmă ghimpată înaltă de doi metri. Acolo au fost ţinuţi din mai până probabil în noiembrie (spune timp de şase luni) deşi la început a spus că ar fii stat acolo timp de doi ani. După şase luni evreii au fost duşi la Bălţi, sau cel puţin aşa a auzit că s-ar fii întâmplat de la oamenii mai în vârstă din sat, de acolo însă nu are nici cea mai vagă idee unde au fost duşi. El personal, a văzut convoaiele de evrei aduse în pădure doar de două ori. Prima dată, estimează că în convoi ar fii fost în jur de 300-500 de oameni, încă sănătoşi, păziţi de români (în jur de 10 oameni cu mitraliere) dar, el insistă asupra faptului că ordinele veneau de la Hitler (nu ştiu cum poate fii atât de sigur de acest lucru). Intervievatorul l-a întrebat dacă aceştia aveau bagaje sau alte obiecte cu ei, dar se pare că evreii nu aveau voie să aibă nimic la ei cu excepţia hainelor pe care le purtau. Al doilea convoi a venit după două sau trei săptămâni. Evreii au fost aduşi de la Cernăuţi pe drumul care duce la Pârliţa şi Cotileu (ambele în raionul Făleşti). În acest convoi dânsul aproximează că ar fii fost în jur de 500-600 de evrei, care au fost aduşi, pe jos, păziţi de 10-20 de soldaţi. Domnul Isaivici menţionează apoi satul Mărăndeni, unde spune dânsul, erau aproximativ 20 de evrei, mai multe familii, persoane foarte bune cu care românii din sat se înţelegeau foarte bine şi trăiau în bune relaţii. 

Referitor la evreii din pădure, el mai spune cum că ar fii fost ţinuţi în respectivul loc fără mâncare timp de două – trei săptămâni (deşi pare foarte greu de crezut mai ales corelată cu afirmaţia dânsului cum că foarte puţini evrei mureau în fiecare săptămână). Evreii au continuat să fie aduşi în lagărul improvizat, iar dânsul estimează că ar fii fost în jur de 50,000 de evrei. Cu toate acestea, menţionează că el nu a fost în lagăr sau foarte aproape de el deci nu ştie cu exactitate dacă estimările sale sunt corecte (se bazează cred pe numarul celor din convoaiele pe care le-a văzut venind sau despre care a auzit că ar fii venit). Deoarece pământurile pe care le aveau părinţii săi erau foarte aproape de pădurea unde se afla lagărul, el spune că ar fii văzut cum la un moment dat, evreii din lagăr mâncau coajă de copac pentru a nu muri de foame. Povesteşte cât de impresionat a fost ca şi copil şi cum l-a rugat pe tatăl sau să îi ajute şi să le dea nişte tocană de fasole. Acesta i-ar fi replicat cum că nu poate face acest lucru pentru că îi este frică să nu fie arestat de soldaţii care patrulau zona.

Evreilor li se dădea apă în nişte butoaie (nu spune cine le aducea); apa din respectivele butoaie era adusă de la râu şi nu era neaparat potabilă spune dânsul, dar nevoia îi împingea pe cei din lagăr sa o bea. Li se dădeau tărâţe pentru supă şi pâine dar chiar şi aşa nu era de-ajuns iar oamenii continuau să le ceară sătenilor mâncare în mod constant. Copii mici (bebeluşi sau copii de doi şi trei ani) au murit acolo pentru că nu aveau ce mânca. Vorbind cu cei care le dădeau evreilor din lagăr de mâncare, aceştia i-au spus că în jur de 20-30 de oameni mureau zilnic din cauza mâncării proaste, şi a foamei sau bolilor. Continuă apoi să vorbească despre cei care aduceau mâncare în lagăr. În fiecare zi, câţiva oameni (făceau cu schimbul) din sat trebuiau să aducă cinci căruţe cu mâncare în lagăr. Când a venit rândul tatălui său, domnul Isaivici s-a dus cu acesta pentru a vedea mai de aproape ce se întâmpla în lagăr. Chiar şi aşa însă, soldaţii care păzeau lagărul nu i-au lăsat să se apropie prea mult, spune dânsul, apoi menţionând că soldaţii în loc să dea mâncarea în mână evreilor din pădure, o aruncau (pâinea şi ce altceva putea fii aruncat) peste gardul de sârmă.

Estimeză din nou că în momentul în care el s-a dus cu tatăl său erau cel puţin 20,000 de oameni acolo, apoi menţionează că este atat de sigur de estimarea sa pentru că la un moment dat în acea perioadă, familia sa a găzduit un „furier” (un secretar de la primărie pe care îl chema Petru), iar acesta i-ar fii spus când domnul Isaivici l-a întrebat, despre numărul evreilor şi de asemenea se pare că ar fii raspuns la întrebarea cât vor sta evreii în lagăr cu urmatoarele cuvinte - „atât cât o vrea Hitler.” Domnul Isaivici este întrebat de intervievator cum arătau oamenii din lagăr. El răspunde că aceştia erau plini de păduchi, nespălaţi şi purtând aceleaşi haine rupte cu care veniseră. A văzut cum oameni erau duşi la un fel de groapă comună unde erau îngropaţi toţi cei din lagăr; în jur de 10 sau 20 de corpuri, aruncate în respectiva groapă ca apoi un buldozer să le acopere cu pământ că să prevină mirosul. Oamenii care erau morţi, spune el, erau duşi la acea groapă de către alţi evrei. Vorbeşte apoi despre căsuţele din lemne şi nuiele pe care evreii şi le făcuseră în lagăr.

Deşi erau barăci în care evreii puteau să doarmă, acestea erau doar trei (şi aparent destul de mici si neîncăpătoare, 30-50 m = 98-164 feet) motiv pentru care ei şi-au construit aceste colibe. Din când în când evreii le cereau oamenilor din sat, pe care îi vedeau trecând la distanţă, să le dea ceva de mâncare dar sătenii nu puteau să îi ajute din cauza soldaţilor care păzeau lagărul de pe deal cu mitraliere (probably something on the lines of an M2 Browning machinegun). Acesta era motivul principal pentru care oamenilor din sat le era frică să se apropie de lagăr – pentru că ar fii fost opriţi de santinele şi apoi duşi la şeful de post şi chestionaţi. Făcând din nou referire la evrei, dânsul spune că nu i-a văzut când au fost luaţi din acel loc şi duşi în altă parte dar că ar fii auzit de la cei mai bătrâni din sat că au fost duşi la Bălţi. Nu ştie unde au fost duşi după-aceea. Menţionează când este întrebat, că nu a auzit deloc împuşcături cât timp lagărul a fost în pădure şi nici nu a văzut oameni care să fie împuşcaţi, singurul lucru pe care l-a auzit au fost strigatele celor din lagăr după mâncare.

Povesteşte apoi despre un doctor evreu care, după cum i-au povestit cei mai bătrâni din sat, ar fii încercat să scape şi să plece, motiv pentru care l-ar fii rugat pe şeful de post să îl lase să plece; acela însă i-ar fii răspuns că nu vrea ca Hitler să îi împuşte pe amândoi şi nu i-a dat drumul doctorului. Întrebat dacă a intrat vreodată în lagăr, domnul Isaivici spune că el nu a fost dar că ar fii fost un frate de-al dânsului care s-a întors după câteva minute cu mii de păduchi şi purici pe el; la doi ani după ce evreii au fost duşi de acolo locul era încă murdar şi nu li se dădea voie oamenilor să intre acolo din cauza mizeriei şi a bolilor pe care le-ar fii putut lua. Este întrebat la final dacă evreii din lagăr au fost obligaţi să muncească iar dânsul povesteşte cum pentru aproximativ două săptămâni, aceştia erau scoşi dimineaţa din barăci şi duşi la câmp (mai ales cei tineri, indiferent de sex). Cât timp lucrau, spune dânsul, nu aveau voie să mănânce sau să bea ceva, nici să se ducă în sat.

Acest interviu a fost realizat de Diana Dumitru in 2006 în cadrul United States Holocaust Memorial Museum's Moldova Documentation Project