Platon (Dodiță) Ariadna Dumitru, a.n. 1943, satul Step-Soci, raionul Orhei

Dna Platon, Spuneți-ne, vă rog, când și unde v-ați născut, cine au fost părinții d-stră, frații, surorile?

M-am născut în 1943 în satul Step-Soci în raionul Orhei, tatăl – Dodiță Dumitru, mama – Dodiță Eudochia, sora – Dodiță Eva...

Din ce an e sora?

Sora e din 1934. Tatăl – din 1909, mama – din 1912, părinții erau țărani-mijlocași, se ocupau cu muncile agricole, și tatăl, și mama aveau patru clase făcute la români, când a fost deportarea sora învăța la Orhei în clasa a șaptea.

Ce gospodărit aveau părinții?

La gospodărie am avut o vacă, un purcel, 14 stupi de albini, păsări, un câine..., pământ arabil – 8 hectare. Tatăl în timpul războiului a fost în țară, n-a fost înrolat în nici o armată. La timpul lui și-a făcut serviciul militar, dar pe timpul războiului a fost acasă.

Cum a fost ziua de 6 iulie?

Pe la orele trei de noapte au venit militarii, sora mea era încă la Orhei la școală, avea examene, tatăl nu era acasă, eram numai eu cu mama. Soldații au bătut la ușă, erau cu președintele sovietului sătesc  (era colhoz atunci) Bacu Gheorghe și cu secretara Sângereanu Eugenia. Ne-au spus că urmează să ne deporteze în Siberia.

Tatăl unde era?

Tatăl era plecat de acasă, nu știu unde anume, eram și eu de cinci ani, ... dar nu era... și cu părinții – mama tatălui nu era nici ea acasă. Ei au întrebat de tatăl, de sora - mama le-a spus că nu știe unde-i tatăl și că sora e la Orhei. Au rămas câțiva militari cu noi, împreună cu președintele și secretara, dar doi militari s-au dus la Orhei și-au adus-o și pe sora. Ne-au suit într-o mașină „gruzovaia”. Cu mașina ceea am mai fost și prin satele Isacova, Nicolaeuca, au mai încărcat opt familii.

Nu vă amintiți, înainte de a vă duce, v-au permis să luați ceva cu d-stră?

Nu ne-au permis nimic... Secretara ceea, Sângereanu, i-a zis mamei: „Dunea, nu știi ce te așteaptă acolo!...” și a aruncat în mașină o jumătate de sac de grăunțe de popușoi și când am ajuns acolo, ne-a prins bine!

E tot ce-ați luat cu d-stră? Dar din îmbrăcăminte?

Ei, cu câte am fost îmbrăcați, atât... Da, și un covor am luat, covorul cela ne-a prins iarăși foarte bine acolo! Am trecut și prin satele despre care v-am vorbit, de acolo a fost luată, bunăoară, familia lui tanti Lida Goțar, de la Nicolaeuca o maică de la mănăstire, maica Profira. Ne-au adus, mai apoi, direct la Chișinău, la gara feroviară. Pe trenul cela marfar era scris: „Добровольцы едут в Сибирь!”. Avea niște ferestruici mici, ne-au lăsat căldări în vagon pentru necesitățile fiziologice. Trenul se oprea în fiecare oraș, ne scoteau afară. În orașul Krasnoiarsk ne-au dus sub convoi la baie. Îmi amintesc clar călătoria, ea a durat două săptămâni. Pe timpul călătoriei eu am fost bolnavă de malarie.

Ce condiții erau în vagonul în care ați călătorit?

Lumea stătea la podea că nu erau scaune acolo și care mureau, îi aruncau...

D-stră țineți minte c-au murit oameni?

D-apoi cum altfel, a murit și l-au aruncat acolo, pe drum... A fost o femeie, mai mult nu pot să spun nimic despre ea...

Am mers noi două săptămâni și am ajuns în Sosnovka, raionul Taișet, regiunea Irkutsk. Acolo nu era nimic. Rușii de acolo au tăiat o bună porție de pădure și au pus corturi. De atunci acel loc s-a numit Sosnovka. Nu era nici tu magazin, nici tu baie, nici cantină, nimic. Rușii ne aduceau pâine cu rumeguș de lemn și frământătură de secară, câte 150 de grame de pâine pentru persoană.

Cât a durat regimul ăsta? Cei maturi au fost luați la muncă?

Sigur... Cum ne-au cazat în corturile astea, mama și cu soră-mea de paisprezece ani deodată au mers la tăiat pădure. Le-au dat topoare și beschii și... la tăiat pădure.

Dar tatăl?

Tatăl când a auzit că am fost deportați, el s-a ascuns, a umblat fugar doi ani de zile și, mai apoi, a vrut să meargă, dar nu l-a luat nimeni. Mama când i-a spus că iarna se ajunge până la 50 grade de frig și cade pasărea din copac înghețată... Șapte luni de zile am stat în corturi acolo. Din iulie 1949 până în primăvara anului 1950 am stat în corturi.

Ce condiții erau în corturile celea?

Era o plită de fier la mijlocul cortului cela c-o țeavă de fier la mijloc scoasă afară și pe rând mai făceam mâncare pe ea. Unica sursă suplimentară de hrană la ceea ce ne dădeau ei pe zi. Mai târziu s-a făcut și o cantină acolo și ne mai dădeau câte o ciorbă.

Mai apoi, familia noastră au mutat-o de acolo în satul Șkolinoie. Numai familia noastră a fost transferată. De ce - nu pot să vă spun, căci nu ne-au spus nouă nimic. În satul cela erau numai 14 case.

În ce a constat lucrul la tăiat pădurea?

Bărbații tăiau copacii și femeile trebuiau să taie cu toporul crengile cele mai mici. Au fost și la strâns jiviță (smoală). Pe tulpina copacului erau făcute șănțurele și la mijloc, la fel, un șanț și de desubt erau bătute niște „kolâșki” (proptele) și pe ele era pusă o „leikă” și jivița se prelingea. Mama și soră-mea, și alte femei, cu niște căldări de lemn făcute strângeau jivița.

Dar cu ce haine erau îmbrăcate, le-au dat ceva de acolo?

Nu le-au dat nici o haină, nimica. Cu ce aveau, cu aceea se duceau la muncă.

De aici v-au dus vara și acolo iarna, la pădure?...

I-au dat mamei și surorii mele pantaloni și cufaică de vată. Groase erau...

D-stră ce-ați făcut în iarna ceea?

Eu am stat acasă, nici grădiniță, nici nimic nu era acolo... Mai apoi ne-au mutat în satul Șkolinoie, avea doar 14 case, dar acolo mai era o familie de moldoveni, familia Vârlan, cu zece copii, tot din satul Isacova. Acolo, în Șkolinoie, am învățat în clasa întâia. Școala noastră era o căsuță cu buturugi de lemn și cu rumeguș presărat pe jos, ședeam jos la buturugile celea, ne dădea hârtie pe care să scriem și așa am învățat, clasa întâia în genunchi. Îmi aduc aminte că învățătoarea mea se numea Liubovi Petrovna. Dar mama tot cu strângerea jiviței se ocupa și acolo.

În Șkolinoie unde ați trăit?

Deja în casă de lemn, ne-au dat o odaie într-o casă. Erau mai multe familii acolo. Dar nu erau odăi separate, pur și simplu, fiecare familie avea o laiță a ei din scânduri făcută, cu ploșnițe și cu taracani, puteai să găsești orice acolo.

Cum stăteau lucrurile cu igiena personală în condițiile date?

Ne duceam iarăși sub convoi la baie odată în săptămână sau la zece zile.

Era un anumit regim de ședere acolo? D-stră puteați să ieșiți sau nu din localitatea dată?

Nicăieri nu puteam pleca, se făcea în fiecare zi apelul. Îmi amintesc că odată a venit un maistru și a zis: „Tovarișci Dodiță, segodnea idete vse v baniu mâtsea!”. Mama, bucuroasă, unde face către sora: „Eva, știi, noi azi vom primi bani, dar ce are de afacere mâța?”. Soră-mea se duce repede la maistru cela și-i zice: „Tovarișci master, segodnea budem denighi poluceati?”. „Cito vî? Vî idete v baniu mâtsea!”. Soră-mea se duce acasă și-i zice mamei că nu mai primim noi nici un ban, ci vom fi duși sub convoi la baie.

Mama nu cunoștea limba rusă?

Mama n-o cunoștea deloc și nici eu n-o cunoșteam. Dar sora știa câte puțin. Mai apoi am învățat și limba rusă la perfecție, și a scrie la perfecție. Iată, datorită lui Stalin cunosc limba rusă, o vorbesc și scriu în ea. Am cunoscut lumea... (ironizează).

Am învățat șase ani în școala rusă. Mai apoi, ne-au mutat în satul Rojdestvenka, asta a fost în 1951.

În afară de localnici și moldoveni în aceste sate cine mai locuiau?

În Șkolinoie erau deportați moldoveni și rușii localnici.

Cum erau relațiile dintre localnici și moldoveni?

Moldovenii erau „kulaki”. Relațiile erau cam ostile. Dar la școală profesoara foarte frumos se comporta cu noi.

Cum se mai manifesta ostilitatea față de moldoveni?

Eram numiți și „moldavane-țâgane” și asta țin minte eu... În Rojdestvenka erau, la fel, băștinași ruși. Dar numai familia noastră a fost transferată acolo. Era așa o lege atunci că persoane deportate care se căsătoresc cu băștinașii devin cetățeni liberi. Și sora mea s-a căsătorit cu un rus, neîmplinind șaptesprezece ani și a devenit persoană liberă. El era din satul Rojdestvenka și pe noi ne-a mutat cu întreaga familie acolo.

Sora a devenit cetățean liber, dar noi nu... Sora la școală n-a mai umblat acolo, cât a reușit în Moldova, atâta a fost. În Rojdestvenka ea a trăit cu socrii ei, dar noi cu mama la o găinărie am trăit. Mama acolo și lucra și făcea curat. Am fost un an de zile în Rojdestvenka, mai apoi ne-au mutat în Serebrovo (pe mine și pe mama).

De ce?

Nu vă pot spune de ce... Ne-au mutat și gata, și eu acolo am prelungit studiile până ne-au eliberat.

În 1951, când erați în Rojdestvenka, d-stră ați avut 7 ani? Mergeați la școală jumătate de zi și altă jumătate de zi ce făceați?

Ședeam cu mama, o ajutam pe ea...

Alte ocupații mai aveați, mai erau copii de vârsta d-stră? Nu țineți minte?

Eu n-am avut legătură cu nici un copil de acolo, fiindcă nu ieșeam nicăieri, iar soră-mea trăia la socrii ei și atât.

Dar colegii de clasă?

Păi erau toți ruși. Și eu am fost bolnavă de „tusă măgărească”, „kokliuș”, cum i se spunea în rusă și din cauză că-mi curgea sânge și din gură, și din nas am lipsit de la ore și am repetat, mai apoi, clasa întâia. M-am îmbolnăvit de el ca urmare a frigului de acolo. Am avut malarie în drum și, mai apoi, „kokliuș” acolo. Trebuie să spun că tatăl de aici, din Moldova, ne-a trimis colete cu slănină de porc, dar nu mi-a trecut și odată, întâmplător, am luat un țurțure din streașina casei și l-am supt și cu asta mi-a trecut tusea.

După mulți ani deja, când eram căsătorită, am citit în ziarul „Za rubejom”, că țurțurii ăștia care se spânzură din streșini conțin în ei raze ultraviolete și ele acționează benefic pentru sănătate. Evident că eu n-aveam atunci de unde să știu acest lucru.

Tatăl v-a ajutat, da?

Da, sigur, ne trimitea colete, scrisori... Și ne-a așteptat până ne-am întors, pe urmă a murit răpus de cancer.

Ce deservire medicală era în cele două sate – Șkolinoie și Rojdestvenka?

N-am văzut și n-am beneficiat de nici o deservire medicală, nu era nici un punct medical, nimic.

Dacă se întâmpla?

Nu pot să vă spun că n-am nimerit eu niciodată în așa situație, dar nu era oricum punct medical nici în Șkolinoie și nici în Rojdestvenka. Era școală și baie în Șkolinoie.

Ce instituții mai erau?

Magazin era...

Primeau salarii mama și sora?

Da... Deja le plăteau. În Sosnovka n-au primit nimic, ne hrăneam din ce ne dădeau ei, dar când eram deja în Șkolinoie primeau.

A mai fost deportat cu noi un evreu Burștein din Orhei, el era cu fiul și soția sa. Era și el în Sosnovka și se cunoștea cu tatăl meu. A călcat băiețelul lui într-un ac și dânsul n-a putut face nimic pentru copilul lui și a murit acolo, unicul copil. Dar când a murit prima femeie acolo, Nadejda Bulhac se numea (tot din Step-Soci era), pământul era înghețat complet și au făcut foc pe locul unde trebuia să facă groapă s-o îngroape de dânsa.

Serebrovo a fost a patra localitate de unde ne-au și permis să ne întoarcem acasă...

Serebrovo ce fel de localitate era?

Erau acolo și ucraineni, și lituanieni, și tătari, și erau acolo și „verboșciki” (racolatori – a.t.) și deja ruși-băștinași.

Ce statut aveau reprezentanții acestor naționalități?

Erau și ei deportați ca și moldovenii...

Cum erau relațiile cu ei?

Erau foarte bune... Între noi, cei deportați ne împăcam foarte bine, numai rușii ne disprețuiau...

Dacă era sărbătoarea de întâi mai sau Anul Nou, sau aniversarea revoluției din octombrie, întotdeauna trebuia să stai cu ușa încuiată că ei erau ca niște sălbatici. Se îmbătau, se tăiau, se omorau, sărbătoreau gălăgios și fără limite.

D-stră marcați sărbătorile sovietice? Vă impunea administrația să participați la mitinguri sau alte activități?

Nu nu ne impunea, dar nici nu se organizau mitinguri.

În Serebrovo mama tot la pădure lucră?

Când ne-au mutat în Serebrovo, se ducea la douăzeci de kilometri de la sat în pădure pe mlaștină. Acolo erau puse proptele din scânduri făcute și pe bârne de copaci așezate să poată trece mașina prin acel loc mlăștinos și să meargă în adâncul pădurii și se clătina acel drum ca valurile mării când mergea mașina pe el. Și mama întotdeauna înainte de a pleca la lucru se ruga: „Adă-mă, Doamne, la fata mea înapoi!”. Eu eram fetiță mică și rămâneam singurică.

D-stră ați continuat studiile acolo?

Da, am terminat la Serebrovo, am și fotografii care au stat pe „Tabla de onoare”. Am învățat bine. Caligrafia era pe primul loc la noi. Se atrăgea foarte mare atenție la scris. Eu și aici am scris atestatele la școală, la noi.

Cum erau relațiile între modoveni? Erau moldoveni în Serebrovo?

În Serebrovo nu... eram numai noi, numai eu cu mama.

În Serebrovo în afară de școală ce mai era?

Era și baie, era și magazin (Selpo se numea), punct medical era tot. De club nu știu dacă era, căci eram mică – școala și acasă.

Prietene ați avut în Serebrovo?

Eu prieteneam cu lituanieni, letoni, ucraineni, tătari. Am avut două prietene bune lituaniene Liuda Osinaite și Baruta Pitkeviciute...

Vara cum o petreceați?

Vara ne duceam la strâns pomușoare: mure, coacăză, „golubika”, „cernika”, „kliukva”. Mai adunam flori, ciuperci acolo erau bune – „lisiciki”, „podosinoviki”. Era pe acolo râul Biriusa, afluentul râului Angara.

Vara se mai aducea lemnul cela tăiat la malul râului și se făceau grămezi („ștabelea”), ele urmau să fie împinse în apă și pe cursul râului să ajungă la Taișet, cred că la o fabrică de hârtie.

Dar iarna?

Iarna mama lucra, dar eu acasă..., nici o distracție.

Moartea lui Stalin o țineți minte?

Da, sigur, cum să nu țin minte? Tocmai venise și sora cu soțul ei tot în Serebrovo, se mutase acolo adică. Ei așteptau un copil și tocmai când a murit Stalin o apucase nașterea. Avea dureri grozave și țipa. Vecinii întrebau ce se întâmplă cu ea și noi spuneam: „Păi, a murit Stalin, de asta și plânge și țipă”.

Mama d-stră cum a întâmpinat vestea c-a murit Stalin?

Ea s-a bucurat! Mama mea s-a bucurat! Dar rusoaicele i-au zis: „Dunea, vî ne raduitesi! Naș oteț umer!”.

Ceilalți ce reacție au avut: lituanienii, ucrainenii?

Eu nu vă pot spune exact reacția lor, dar cred că tot același sentiment îl aveau ca și mama.

Mama vă vorbea despre cine e vinovat de deportarea d-stră?

Mama ne-a spus că Stalin e vinovat de cele întâmplate cu noi. Atât. Trebuia să fie organizate colhozurile și sovhozurile astea pe baza țărănimii care avea pământ, asta eu deja adaug. Dar mama mi-a spus doar: Stalin ne-a dus în Siberia!

Ați fost octombrel, pioneră? Era obligatoriu, vă rugau, vă impuneau?

Nu, mie așa ceva nu mi s-a întâmplat... Acolo n-am avut așa propuneri. Deja când ne-am întors, am mai învățat la Step-Soci doi ani, aici deja îmi ziceau să intru în rândurile pionierilor și am făcut-o...

Familia d-stră era religioasă?

Credeam în Dumnezeu și mama, și eu...

În Siberia, pe unde ați stat, biserică era?

Nu era nici o biserică absolut... Moldovenii se rugau acasă...

Dar când era vorba de vreo cununie sau botez?

Nu, nu era cum e în Moldova...

Cu limba moldovenească cum stăteau lucrurile? O vorbeați cu mama acasă?

Limba moldovenească îmi era deja calicită. Mamă nu mă „rugăi”, și altele de felul ăsta, era deja încurcătură... Când ne-am întors în Moldova îmi era greu să învăț în școala moldovenească, dar am învățat, ce era să fac...

În ce an a venit decretul de eliberare?

Noi am scris în mai multe rânduri scrisori: și lui Malenkov, și lui Voroșilov, și lui Bulganin, și care a avut efect, nu știm, dar în 1956 ne-au eliberat. Și ne-au încărcat în mașină tot de transportare a mărfii („gruzovaia”) și, prin munți, spre Taișet, 100 km, am mers trei zile cu greu, puneau crengi sub roțile mașinii ca să poată trece prin unele locuri, iar de acolo ne-am urcat în tren.

Ați agonisit ceva avere acolo?

N-am mai agonisit nimic! Ce-am fi putut agonisi noi acolo? Am avut doar cinci ari de pământ în afara satului, acolo am pus noi cartofi cu mama și tocmai când i-am pus, i-am spus mamei: „Parcă simt că n-o să strângem roada!”. A fost prima dată când am pus noi în pământ. Mama a zis: „Dar eu știu, dragul mamii, poate-om strânge noi cartofii ăștia...”. Și când colo vine de la cârmuire cineva și îi zice mamei: „Tetea Dunea, vas vâzâvaiut v kontoru!”. Mama se duce și acolo îi spun: „S segodneașnego dnea vî svobodnî!”. Mama a venit acasă și mi-a zis c-am avut dreptate că n-o să mai strângem noi acolo cartofii. Tatăl ne-a trimis bani și am venit în Moldova.

Ați venit și v-ați oprit unde?

Tatăl lucra la fabrica de vinuri. Deja nu se mai ascundea. Casa așa și nu ne-au mai întors-o. Lângă Step-Soci mai este așa un deal – Lașcu, acolo în vârful dealului era o casă și mai la vale mai erau patru căsuțe. Pe noi ne-au repartizat să trăim în una din acele căsuțe. Acolo nu era nici electricitate, tot pe o taburetă îmi făceam lecțiile la lumina candeluței sau a lumânărelii.

Să ne întoarcem un pic înapoi: în Siberia în care localitate din acelea în care ați fost era electricitate?

În Siberia era electricitate, erau stații electrice, erau electropilorame, era acolo lumină.

Revenim, deci v-au dat casa ceea...

Da, și eu trebuia să merg 5 km până la școala din Step-Soci și cinci înapoi: în total – 10 km pe zi. Așa a fost doi ani de zile.

Casa ceea a mai rămas?

Este și acuma pe deal! Iar casa noastră așa și nu ne-au mai dat-o, pentru că era distrusă deja când am venit noi. Pe locul ei făcuse grădiniță de copii.

Cum erau relațiile cu consătenii, cu oamenii de rând?

Ne compătimeau... Relațiile erau bune. Când ne ridicase, alții au mai luat veselă, dulapuri și alte lucruri din casa noastră. Dulapurile le-am găsit în casa de cultură de la Stepi-Soci, vesela la niște cunoscuți ai mamei. Ne-au întors ei câte ceva, un bac, niște farfurii, ei...

De bună voie v-au întors?

Da, sigur... Dar puțin ce ne-au întors... Iar noi am continuat să trăim împreună. Sora, mai apoi, s-a întors și ea din Siberia cu soțul și copiii.

Mama a mai lucrat după întoarcere?

Mama a lucrat pe dealurile sovhozului din localitate care se numea pe atunci: Sovhoz „31-aia godovșcina Okteabrea”. Mai apoi s-a numit satul Zorile. Mama pe urmă s-a mutat cu lucrul în satul Zorile, acolo era o prisacă și, fiindcă mama cunoștea lucrul cu albinile încă până la deportare, a lucrat la prisacă.

La Step-Soci am absolvit șapte clase și mai apoi mi-am continuat studiile la Orhei, aici am învățat doar în limba moldovenească.

V-ați readaptat repede la limba maternă?

În clasa a șaptea aici mi-a fost greu, am avut și note de „trei”. Dar la școala nr. 2 din Orhei deja mai ușor... Numai un an am învățat la Step-Soci, că era doar până în clasa a șaptea, a opta deja am făcut-o la Orhei. Am făcut studii medii, am fost prima promoție de 11 clase. În 1962 am absolvit clasa a XI-a.

Și după asta?

După asta am absolvit facultatea de limbi străine la Bălți, la Institutul Pedagogic „Alecu Russo”.

Mama și tatăl nu au încercat să vă oprească să nu intrați în rândurile pionierilor și ale comsomoliștilor?

Nu, nu mi-au zis nimic...Și comsomolistă am fost, dar în partid n-am intrat. Soțul meu a fost membru de partid, dar eu nu.

Soțul d-stră a fost ridicat?

Nu.

El știa c-ați fost deportată?

Da, știa. Și el a rămas cu mamă în vârstă și când a fost organizat sovhozul, lor li s-au luat 12 hectare de vie și tot ce au avut în gospodărie.

Pe parcursul timpului oamenii din jur, colegii, vecinii, vă aminteau, vă reproșau cumva faptul c-ați fost deportată?

Aici în Moldova n-am simțit eu așa ceva... N-am avut eu ură din partea cuiva s-au vreo problemă în acest sens.

Pe urmă unde ați lucrat?

După încheierea studiilor am fost trimisă să lucrez în Isacova și acolo și m-am căsătorit și am lucrat la școală 30 de ani.

D-stră ați povestiti cuiva în timpurile sovietice că vi s-a întâmplat să fiți deportată?

Sigur c-am povestit... oricui care s-a interesat despre asta.

Nu aveați frică, dorință de a ascunde aceste pagini din biografia d-stră?

După câte avusesem și retrăisem în viața mea, n-o mai simțeam deja...

În familie discutați despre asta cu mama, cu tatăl?

Dar de ce să nu discutăm? Discutam, desigur. Tatăl repede a plecat din viață. Dar mama a trăit mai mult. La data de 16 august, acum, împlinește 17 ani de când a decedat. Mama a trăit 82 de ani.

Mama ce atitudine a avut față de cele întâmplate?

Mama se exprima foarte dur și blestemuri a făcut nu o singură dată în adresa rușilor! După comportamentul rușilor față de noi așa era și atitudinea mamei. Drept că ei erau mai vulgari și mai agresivi, dar noi oricum mai moi. Ce puteam noi face atunci... nimic!

Spuneți-mi, vă rog, schimbările din anii 90 cum i-ați întâmpinat?

Eu cu soțul am fost chiar și la Marea Adunare Națională, am mers frumos pe jos, era atunci Mircea Snegur la putere, am crezut că v-a aduce ceva schimbări spre bine, dar n-am văzut nimic... Pentru cei deportați n-a făcut nimic. Am al doilea an deja de când am primit și eu acei 500 de lei ajutor  și anul acesta am primit și insigna c-am fost deportată, altceva nimic...

Dacă ar fi să caracterizați în câteva cuvinte Puterea Sovietică, ce ați spune?

Din punct de vedere al disciplinei, al salariului, era mai organizată. Dar cu haosul de astăzi nu văd să iasă Moldova noastră la o viață mai bună.

Care este cuvântul care caracterizează cel mai bine perioada de astăzi?

Acuma-i haos. Atuncea era disciplină, era o bună educație a tineretului, dar acum nu-i educația ceea în școală. Acum se plătesc bani și educație nimic, știință tot nimic. Și e coruptă și pedagogia, și medicina. Rar om care să fie onest, rar om care rămâne om cumsecade.

Există o anumită perioadă din viața d-stră când v-ați simțit cu adevărat fericită?

Să zic că copilăria mi-a fost fericită, n-aș zice..., să zic c-am avut o tinerețe fericită, tot n-aș zice: am învățat la institut și bursă am avut mărită (povâșennaia stipendia – a.t.). Mama îmi trimitea cinci ruble pe lună, cum erau înainte, și-mi erau îndeajuns. N-am fost răsfățată în viață nici cu îmbrăcămintea și încălțămintea. Am trăit modest și să zic c-am fost fericită... poate, în felul meu, am fost fericită că-mi petreceam orele libere în sala de lectură și învățam. Numai note de „patru” și „cinci” am avut. Și examenele de stat la fel le-am susținut.

Pe de-o parte am fost eu în felul meu fericită, dar să zic c-am fost complet fericită, nu. Am fost sărăcuță în viață. M-am gândit că voi ajunge la pâinea mea și-mi va fi mai ușor. Am lucrat jumătate de an și m-am căsătorit. Și apoi, iarăși de la început cu greutățile... Și soțul meu, sărmanul, n-a fost bogat... numai cu o mamă bătrână care l-a născut la 48 de ani. Și noi ambii, tot cu încetul, cu încetul, am început casa: prima mașină de piatră în 69 am luat-o și ... în 79 am intrat în casă nouă.

Copii aveți?

Am avut trei, dar unul a decedat deja. Am doi copii: Valeria - fata și băiatul – Lilian. Îs aranjați deja în viață, mulțumesc Domnului. Valeria a terminat universitatea de stat, filologia rusă, dar băiatul a absolvit electromecanica. Ambii îs căsătoriți și au copii. Ei nu-s în Orhei, tocmai acum băiatul Lilian a venit în ospeție la mine. Ambii îs plecați din țară. Aici n-au de lucru.

Ultimă întrebare: dacă n-ar fi fost deportarea, viața d-stră ar fi fost altfel?

Cred c-ar fi fost altfel. Aveam lângă mine și tată, și mamă și poate mai ușoară ar fi fost viața! Așa socot eu, nu trăgeam nici frigul cela, nici foametea și n-aveam să fiu bătută, pentru că copiii moldovenilor deportați mereu erau bătuți de copii ruși. Cum ne dădeau drumul de la ore ne așteptau după colț și ne băteau! Veneam acasă și plângeam și mama îmi zicea: „Ce să vă fac dacă n-aveți tată lângă voi...” (lăcrimează...)

Vă mulțumesc frumos pentru o povestirea atît de interesantă.

Eu vă zic să fiți sănătos și să nu trageți ceea ce-am tras noi! Și bucurie în familia d-stră să aveți, și bucurie de la copiii d-stră să aveți!

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 14 august 2012

Transcriere din 02 mai 2013