Căpățână (Rusu) Efimia Andrei, a.n. 1935, s. Baccialia, r-l Caușeni

Efimia Andreevna, spuneți-mi, vă rog, unde și când v-ați născut, povestiți-mi despre părinții, frații și surorile d-stră.

Eu m-am născut în 1935, în satul Baccialia, raionul Căușeni, am fost în familie cinci surori și doi frați...

Părinții tare buni ne-au fost, nu ne obijduiau...  Tatăl se numea Rusu Andrei Andreevici, numele meu de fată e Rusu... Mama – Panaghia Varfolomeevna – era din alt raion. Noi am fost șapte copii la părinți (din toți un frate și o soră n-au fost ridicați). Eu am fost cea mai mică în familie. Am avut două surori de gemene născute în 1928 – sora Efrosinia și sora Tudora. Sora cea mai mare – Domnica – am uitat când s-a născut. Nu mai e în viață de mai mult timp. Și fratele Iacob, mai mare și el, tot e mort. Alt frate e Colea, dânsul trăia în satul Zaim, el a fost ridicat.

Noi deci am fost cinci surori și un frate ridicați.

Efimia Andreevna, d-stră ce gospodărie aveați în acele timpuri?

Eram mulți copii la părinți. Părinții ne-au fost foarte buni și gospodari. Aveau hectare de pământ, aveau cal, căruță, vacă, porci. Erau țărani și se ocupau cu agricultura.

Părinții știau carte?

Știau. Nu știu la cine au făcut-o, la ruși, la români...

Da d-stră ați învățat?

După cât mi-aduc aminte, patru clase am făcut aici, în Moldova, până a fi ridicați.

În ce limbă ați învățat?

În limba moldovenească, dar eu știam și rusa bine.

Se vorbea limba rusă în Baccialia?

Da... Am trăit acolo până ne-au ridicat și ne-au dus în Rusia. Ne-au dat din sat.

D-stră ați spus că v-au „dat din sat”... Ce-ați avut în vedere?

Era diferită lume acolo... Dintre acei care urmau să fie deportați, mai degrabă, era mama... (pe tatăl nu voiau să-l deporteze). Mama era gospodină, se zbătea pentru copiii ei, avea mai multe pregătite pentru ei. Ea era străină, nu era din sat. Ăștia din sat, lepădăturile, au dat-o.

Dar de ce credeți așa?

Cu toate că eram tinerică, dar am înțeles că erau în sat dintre acei care aveau ură pe noi, căci noi eram gospodari, aveam hectare... Dar ce fel de bogați eram, dacă munceam cu toții? Bine, eu eram mică atunci, dar ceilalți mai mari toți munceau pe deal ca să fim în rând cu lumea!

Cum țineți d-stră minte acea zi?

O țin minte... Au venit și din casa părinților ne-au luat așa cu ce eram pe noi... Aveam 13 ani atunci, erau căsătoriți numai o soră și un frate mai mare și stăteau aparte. Ei n-au fost ridicați. Iar noi restul – lelea Tudora, lelea Frăsâna, Marusea, eu și fratele Colea – cinci copii am fost ridicați în Siberia.

Au venit ei spre dimineață, nu mai țin minte cine erau – militari, civili... spun ce-i drept, ne-au încărcat în mașină ca pe niște vite! Ce-am avut pe noi, cu aceea am mers, n-am luat mai mult nimic cu noi! Toate au rămas!

Ne-au dus la gară la Căușeni. Și ne-au încărcat în vagoane pentru animale, ca pe niște vite! Nu ne-au permis nimic să luăm cu noi! A fost foarte greu. Nu pot uita chinurile pe care le-am tras!

Povestiți-ne, vă rog, cum v-au transportat?

În vagoanele celea erau condiții foarte grele. Nu era nici apă, nu puteai să mergi normal să-ți satisfaci necesitățile fiziologice. Puteam să privim în afară doar printr-o crăpătură!

Și așa ne-au dus tocmai în regiunea Kurgan, raionul Usti-Uisk, sovhozul Glubokie, ferma nr.3 Râbnaia (Курганская область Усть-Уйский район, совхоз Глубокие, ферма Рыбная – а.т.) . Am ajuns acolo ne-au dus la raion și, mai apoi, ne-au împărțit care și unde... Și iată că pe alde tata i-au repartizat la ferma nr.3.

Pe localnici i-au speriat că aduc acolo niște răi și ucigași!

Dar ce creșteau ei în sovhozul cela? Cu ce se ocupau?

Erau hectare întregi de pământ. Creșteau vite, vaci...

Cu toate că învățam aici, în Moldova, bine la școală, acolo n-am mai putut merge la școală! Pe noi ne impuneau în fiecare săptămână să semnăm că suntem pe loc, venea comendantul să controleze dacă n-a fugit cineva. Tatăl a vrut să mă dea la școală în alt sat, căci acolo unde eram noi nu era școală și comendantul nu i-a permis. Mama mereu visa să devin medic. Am avut o soră în Bender care era croitoreasă, dar mama zicea: „Tu ai să fii doctoreasă!”. Dar nu s-a împlinit gândul mamei.

Eu eram o fetiță plăpândă, slăbușoară și mulgătoarele se revoltau că nu lucrez și eu ca să poată și ele avea zile libere. Mă chinuiau, venea comendantul și mă amenința că mă va duce la raion. Și eu îi răspundeam: „Duceți-mă! Eu încă nu am anii ca să merg la muncă. Acei de la raion o să mă vadă și o să înțeleagă!” și nu-mi era frică!

Cine făcea zarvă? Moldovencele?

Moldovencele noastre așa strigau... Acolo erau și rusoaice, dar ele nu ziceau nimic, moldovencele noastre erau nemulțumite. Cum aveam să mă duc eu mulgătoare că eram mărunțică, slăbușoară!

Unde ați fost cazați când ați ajuns acolo?

Când am ajuns acolo, ne-au dat o odaie într-o baracă. Acolo erau barace. Noi, întreaga familie, în baracă am trăit. Acolo casele erau nu ca aici, erau niște bordeie foarte joase. Apoi părinții s-au stăduit și au luat o căsuță. Asta a fost mai apoi, nu în primul an. Prima iarnă în baracă am trăit.

Mama cu ce se ocupa?

Mama acasă era, odată ce avea atâția copii. Surorile lucrau ca mulgătoare, pe frate unde-l puneau, acolo lucra.

Sora care în Bender trăiește, ea lucra croitoreasă. Și ea mă sfătuia: „Nu te duce să lucrezi mulgătoare, surioară, că ești mărunțică!” și m-a luat la dânsa, în raion. La școală nu mi-au permis să merg, dar la ea mi-au permis.

Am mers deci la sora, trăiam cu ea la gazdă, la început nu m-au acceptat ca „uceniță” că eram mică, „pațancă”, dar eu mă duceam cu ea și de la lucru mergeam la gazdă și de la gazdă la lucru. După ce s-a căsătorit ea, abia atunci m-au luat ca „uceniță”. S-a căsătorit dânsa tot după un moldovean ridicat în Siberia.

Am devenit începătoare, mai apoi, croitoreasă... și am lucrat acolo. Eu eram deja în centrul raional, iar mama trăia în Râbnaia, în zilele de odihnă mergeam acasă.

Odată, de întâi mai, mai exact, cu o săptămână până la întâi mai, eu am fost acasă. Când să mă întorc înapoi, mama m-a petrecut până la trasă și m-a cuprins strâns și mi-a zis: „Fima, eu mai mult n-am să te văd pe tine!”. I-am zis: „Mămică!...”. Și m-a sărutat și așa și a fost...

Asta în ce an s-a întâmplat?

Iată nu țin minte în ce an...

Până la moartea lui Stalin, după?

Până la moartea lui, căci după ce-a murit Stalin, nouă a început să ne dea drumul în Moldova.

Iată în săptămâna ceea a murit mama. Tatăl a sunat la raion să mă trimită pe mine acasă, dar să nu-mi spună ce s-a întâmplat. Iar eu eram activă la ale mele. Croitoresele lucrau în trei schimburi: o săptămână lucram ziua, alta – până la douăsprezece de noapte și a treia – de cu seară până dimineață... Apoi de unde eu să văd, că eu numai cu-n ochi văd...

Și iată c-a sunat tatăl la lucru, dar eu trebuia să merg în schimbul al doilea, și a spus să mă trimită acasă cu mașina care ducea școlarii, dar să nu-mi spună ce s-a întâmplat. Dar acolo era un cizmar care cam chilea... și el a auzit...

Am venit la lucru și colegele toate au început a mă convinge să plec acasă. Iar eu mă împotriveam, am zis că nu mă duc. „Dar de ce?”, mă întrebau ele. Am motivat că de Paște am întârziat puțin, dar eu nu iubeam să am probleme, căci eram conștiincioasă și toți șefii mă stimau acolo. Dânsele mă convingeau că vine și sora mea de la Kurgan (ea deja era plecată acolo), dar eu insistam că nu mă duc, că nu vreau să am probleme.

Atunci cizmarul cela le-a reproșat: „De ce nu-i spuneți drept ce s-a întâmplat? Fima, mama ta a murit...”. Auzind asta, am căzut în leșin, nu știam ce-i cu mine. M-au stropit cu apă, mi-am revenit, m-au trimis c-o fată la gazda unde stăteam, spunându-mi: „Du-te și te pregătește, că mama ta e vie, pur și simplu, e bolnavă.”.

A venit o mașină după mine și m-am urcat, iar drumul era lung și eu tot drumul am plâns. Am ajuns în localitate deja când însera. Până a ajunge acasă, la un stâlp eu am căzut jos și nici nu știam unde-s.

O femeie a trecut pe-alături, a văzut ceva întunecat lângă stâlp, s-a apropiat și m-a recunoscut: „Fima, tu ești!”. Atunci am întrebat unde-s eu și dânsa mi-a spus că nu-s departe de casă. M-a condus femeia ceea spre casă și când am ajuns acasă și am văzut-o pe mama moartă, îți dai seama ce-a fost cu mine!

Dar ce-a avut mama d-stră?

A avut probleme cu inima... Inima a apucat-o... A doua zi, am înmormântat-o că se umfla.

Mai apoi, m-am întors la lucru și lucram... Toamna ne trimitea la strânsul roadei prin sate...

Ce salariu ridicați d-stră? Cum vă plăteau?

 (Arată pozele care reflectă momentul în cauză) ... Ei..., salariu!... Iată, e scris aici, e din 1957 poza.

E scris aici: satul Beriozovo...

Ne trimitea acolo și lucram. Iată-mă-s eu. (arată în poză).

Ați lucrat ca și croitoreasă toți anii ăștia?

Da, toți anii croitoreasă...

La școală așa și n-ați mai mers?

N-am putut... Fiindcă trebuia să ne iscălim... Venea comendantul, ne controla să nu fugă cineva, dar cine avea să se ducă?... unde?...

N-au fost din ăștia care-au fugit? Nu știți, n-ați auzit?

N-am auzit, de-acolo din satul cela n-a fugit nimeni...

Cine erau colegele d-stră de lucru? Erau localnice?

Erau rusoaice...

Relațiile cu ele cum erau?

Erau normale... Mă înțelegeau. Erau normale.

Se comporta cu d-stră cineva urât acolo? Erau din ăștia?

N-ași spune c-au fost... Parcă mă respectau. În primul an a fost mai greu. Dar mai apoi, eu cu sora... știam numai de lucru și de gazdă. Numai după ce s-a măritat ea, pe mine m-au primit ca „uceniță”.

Spuneți-mi, vă rog, care erau relațiile dintre moldoveni acolo?

Nu mai știu ce relații erau... Dar moldovencele s-au  purtat mai rău cu mine decât rusoaicele atunci când insistau ca eu, copil fiind încă, să lucrez ca mulgătoare. Dar cu localnicii aveam relații normale.

Ce mâncați?

Ei, mâncare... Părinții se străduiau pentru copiii lor să cumpere, să aducă, să facă... Părinți foarte buni am avut noi... Mama-i moartă în fundul Rusiei... Părinții au făcut acolo un bordei și trăiam, și aveam și păsări, și ceva gospodărie era...

Dar nu vă amintiți, reprezentanți ai altor naționalități erau ridicați pe acolo?

Nu, nu erau... Erau numai moldovenii noștri și localnicii.

Dar dacă se îmbolnăvea cineva, ce făceau cu el? Era acolo, la Râbnaia vreun punct medical?

Nu mai era acolo nimic, trebuia la raion să te duci...

Și se duceau  la raion, la spital?

Se duceau...

D-stră țineți minte moartea lui Stalin?

Ei, așa... nu prea...

După moartea lui Stalin nu va propus nimeni să mergeți undeva la învățătură, să faceți școală?

Nu... Și nici n-am încercat...

În comsomol ați intrat?

Eu n-am fost comsomolistă... Nici aici, nici acolo... Nu mi-o propus nimeni, dar nici n-am vrut.

Spuneți-mi, vă rog, ce evenimente pozitive vi s-au întipărit în memorie în toată perioada cât v-ați aflat acolo?

Eu am fost cea mai mică în familie și nici o fericire n-am avut... Eu trebuia să rămân acolo, lângă mormântul mamei și avem să fiu mai norocoasă. Dar eu am avut o soră neridicată care totdeauna îmi scria: „Vino, surioară, acasă, nu rămânea acolo!”. Eu am vrut să rămân acolo, dar am ascultat-o pe ea.

Credeți c-ați fi fost mai fericită, dacă rămâneați acolo?

Da, cred că aș fi fost mai fericită... Am să vă spun de ce. Acolo mă deprinsesem cu lumea, am început să lucrez..., trebuia să rămân lângă mormântul mamei, dar eu am venit. Și când m-am întors, pe mine nu mă primeau în Moldova ăștia din raion, din Căușeni. Ei îmi spuneau să mă duc în Ucraina să trăiesc. Nu știu din ce cauză. Iar eu le răspundeam: „Ce să caut în Ucraina? Eu am venit în Patria mea, unde m-am născut! Dar să fi știut c-o să vă bateți joc de mine, n-aveam să vin, că mama mea a murit în fundul Rusiei”. Cu mare greu m-au primit și m-au pus la evidență în sat. Dar casa noastră n-au vrut să ne-o dea. Eu am umblat cu chestiunea asta, dar în casă trăia nu știu cine. Primarul din sat n-a vrut să-mi dea casa! Colea Vetrici! O adus-o în ruină și au dat lotul la alții, numai nu mie! Eu nici nu mă prea duc pe acolo, că-mi dau lacrimile. Pân-acum nu pot uita!

Asta primarul, dar oamenii cum v-au primit? Ce atitudine au avut?

Ei nu spuneau nimic... Mai apoi, am mers la Căușeni... Sora deja se căsătorise, ea încă acolo în Siberia, pare-se, s-a căsătorit... Și acuma trăiește, are peste 80 de ani, ea cel mai bine a trăit, dar eu – cea mai mică și cea mai chinuită...

Înainte deschideau prin sate arteluri  și când s-a deschis și în Baccialia, am mers să lucrez acolo. Mi-au permis șefii, pentru că au văzut cum lucrez și cât de conștiincioasă sunt.

Și apoi m-am căsătorit cu-n băiat. El avea soră care trăia la noi, în Baccialia. Eu trăiam la niște nani ai mei, căci soră-mea avea mulți copii și eu nu voiam s-o deranjez. Într-o odaie eu trăiam și în alta era artelul.

Era o familie la care le coseam permanent. Le plăcea cum eu le cos. Femeia ceea avea un frate, iar eu eram tânără, nu mă întâlnisem cu nici un băiat până atunci, nici în Siberia, nici aici... Eu știam numai de lucru, fetele mă îndemnau să mă duc cu ele la cinematograf, la dansuri și eu le spuneam: „Fetelor, duceți-vă..., pe voi are cine să vă hrănească, dar eu trebuie să mă hrănesc singură!”.

Și probabil i-am plăcut femeii ăsteia, iar fratele ei învăța la Tiraspol de zootehnician. Eu nu-l cunoșteam... Ei, vine el odată, vine a doua, a treia oară. Și mi-am zis: el sărac, eu săracă, dac-a fi un băiat cumsecade... voiam și eu să fiu în rând cu lumea. Eu aveam grijă de el, lucram zi și noapte, îl îmbrăcam, umbla frumos îmbrăcat. Învăța la Tiraspol, acasă nu prea venea, dar când venea, se ducea, mai întâi, pe la soră-sa și cinstea și apoi venea la mine la gazdă...

Deveni-se soțul d-stră, nu?

Da. Dar nunta eu am făcut-o, și hainele de mire tot, toate au fost făcute pe spatele meu! Speram că va fi un băiat cumsecade și voi avea noroc. Dar ei voiau să-l scot eu din probleme... Când venea la mine beat, de la sora sa, eu îi spuneam cu binișorul: „Stefușor, în ogradă sunt stăpâni! Culcă-te și taci!”.

Când nu venea mai mult timp, mă duceam eu la Tiraspol în zilele de odihnă și acolo-mi spuneau că a plecat acasă...

După asta, el a început să-mi fure banii statului, eu lucram șefa artelului în Baccialia și când mi-au făcut revizie și m-au întrebat referitor la dispariția banilor, imediat mi-au zis că, posibil, soțul meu a făcut-o. Când a venit iarăși beat de la soră-sa, eu i-am zis doar: „Ce, Stefușor, nu-ți ajung bani câți îți dau eu, vrei să mă bagi la pușcărie?... Alege din două una: ori trăim, ori pleacă!”. Și i-am dat astfel foaie de drum.

Iar eu m-am mutat la Cârnățeni să lucrez, că tocmai s-a deschis artel, dar șefii știau cum lucrez, aveau încredere în mine și m-au rugat frumos să trec acolo. Mi-a stat oarecum, căci m-a rugat directorul combinatului raional. Stăteam la gazdă la o bătrânică și munceam, nu ieșeam nicăieri nici de-un pas. Tot lucram să mă întrețin, nu ceream de la nimeni nici un capăt de ață. Eu cu munca mea mă descurcam.

Mai apoi, când au venit lucrătoare, am deschis secție.., m-am transferat la Căușeni. Trăiam la gazdă la contabila noastră. Eu nu știam pe nimeni, dacă nu mă duceam nicăieri. Bărbatului cu care am trăit pe urmă mulți ani, îi murise soția. Bbăiatul, care l-ai văzut, e al bărbatului, eu n-am avut copiii mei. Eu am jelit cei patru copii ai lui. El atunci făcea oale la combinat și toți șefii îi spuneau să mă ia pe mine de nevastă. Dar mie nimeni nu mi-a zis că-mi vâr capul la patru copii! Și am fost de acord să mă căsătoresc, îmi era jale de copiii ceia. Iubeam copiii și acum îi iubesc.

Și așa am lucrat și el lucra. Dar de fata cea mai mare, din Bender, am fost bătută. Dumnezeu cu dânsa! Patru copii am crescut: doi băieți și două fete.

Ce înseamnă „ați fost bătută”?

Am fost bătută de fata cea mai mare. Ea era clasa a patra când eu am venit aici. Și o îmbrăcam, și o purtam curată, dar ea avea o mătușă și mergea la ea, dar aceea o monta împotriva mea...

D-stră ați lucrat toată viața ca și croitoreasă, ați fost apreciată, dar au fost momente când cineva va reproșat c-ați fost deportată?

Nu, n-au fost așa momente, în afară de cel când m-am întors în Moldova și nu voiau să mă primească...

Copiilor le-ați povestit aceste momente?

Nu... Dacă nu m-au întrebat, de ce să le povestesc. N-am vrut s-o fac... Dar știu ei toți c-am fost ridicată... Bărbatul mi-a murit de mai mult timp, de 13 ani și eu, iată, îs cu băiatul ăsta mai mic...

Care m-au ascultat din copii, au învățat. Cea mai mare nu m-a ascultat. Dar iată că îl am pe Mișa, băiatul a învățat profesia de lăcătuș. Fata – Nina – în Ucraina măritată – e bucătar, însă n-are unde lucra, e într-un sat prăpădit, dar băiatul ăsta a învățat profesia de sudor, are mâini de aur! Când l-a născut, mama lor a murit și el, ultimul fiind, a fost dat la un orfelinat în Tiraspol.

Când m-am căsătorit cu tatăl lor, deseori mergeam să-l vizităm la orfelinat, îi duceam lucruri, hăinuțe, însă acolo nu le primeau, motivând că se fură și că atunci când îl vom lua acasă, îl vom îmbrăca cu ce-om vrea noi.

Odată, întorcându-ne de la el, eu i-am zis bărbatului că nu mai pot astfel, că trebuie să luăm băiatul acasă și că unde mănâncă trei o să încapă și al patrulea. L-am adus acasă, eu am umblat și l-am aranjat la grădiniță, mai apoi, la școală. Băiatul are mâini de aur, toate le poate face...

D-stră spuneți c-ați fost cea mai mică în familie și ați avut o viață mai grea. Cum credeți, din ce cauză s-a întâmplat așa?

Păi, n-am avut cu cine să mă sfătuiesc, n-a avut cine să mă jelească..., fiecare soră avea nevoile ei și eu mai mult pe la gazdă am trăit.

D-stră ați lucrat toată viața ca și croitoreasă, ne-ați spus c-ați fost mereu apreciată. Diplome, premii vi s-au înmânat? Pe tabla de onoare ați fost?

Diplome și premii nu prea dădeau, dar pe tabla de onoare am fost la combinatul de croitorie...

Cum ați putea caracteriza pe scurt puterea sovietică?

Ce-aș putea eu spune? Nimic rău, unde ne-au dus, ne-au respectat... Pe noi oamenii din sat ne-au pârât și am fost deportați...

Dar cum ați primit vestea destrămării Uniunii Sovietice la începutul anilor 90 ai secolului trecut?

Ei, așa și așa... Eu-s de mai mult timp la grupă, am grupa a doua de invaliditate de mai mult timp. Eu-s cu-n rărunchi, unu-i scos... Am patru intervenții chirurgicale și-s calică și de picioare, căci iarna, în Siberia, umblam în cizme de cauciuc, când ne-au dus primul an. Dar acolo-i frig, nu ca aici și picioarele mi-s calicite de frig.

Astăzi ar fi bine macăr pensia s-o dea mai mare... Acuma nici tineretul n-are unde munci și pleacă peste hotare, dar cei mai în vârstă nici atâta... Înainte era altfel, dar acum nu se gândesc nici la bătrâni... Înainte mai dădeau câte ceva, dar acum nu... Chipurile, ți-ajunge!... ca să mori mai repede...

Care a fost cea mai fericită perioadă din viața d-stră, când v-ați simțit cu adevărat bine?

La mine a fost viața fericită când erau părinții! Când eram copilă și aveam părinți! Dar după asta, eu nimic în viață bun n-am văzut! Chinuri și necazuri! Până la ridicare mi-a fost bine, dar după asta, bine n-a mai fost! Să-mi fi trăit mama!...

Cu tatăl cum a fost?

Tatăl s-a întors. El la sora a trăit la Bender și a murit acolo...

Efimia Andreevna, Vă mulțumesc frumos pentru această povestire, pentru timpul pe care ni l-ați acordat!

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                            Interviu si redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 11 august 2012

Transcriere din 21 martie 2013