На русском

Gogu (Dicusar) Olga Emanuil, a.n. 1934, or. Căușeni

Stimată Dna Gogu, Vă rog să-mi povestiți despre d-stră și familia d-stră, părinți, frați.

Sunt Gogu Olga Emanuilovna, numele de familie de fată e Dicusară. Eu m-am născut aici, în Căușeni, pe strada Păcii, în 1934, 14 septembrie. Tatăl meu avea pământ mult și, când a venit Puterea Sovietică, n-a scris toate hectarele... Mama era din Sălcuța, iar tatăl de aici, din Căușeni și aveau pământ și acolo, și aici... Și când au venit sovieticii au scris doar 12 hectare și tot se auzea c-o să ne ridice și-o să ne ridice. Și tatăl nu dormea acasă, dar tot prin paie, prin glugi de ciocleji...

Și iată că am ajuns vara, și ne-am dus la prășit, cu căruța, cu caii... Tatăl a luat și prășitori. Când veneam înapoi, seara, ședeau de-a mașini sus, de-asupra satului, mașini mari... Și unul zice: „Bade Manoilă, o să ducă rușii oameni, ia te uită, au venit mașinile...”. Ei, am ajuns atunci acasă, mama a hrănit prășitorii...

Câți erați în familie?

Eram șapte copii la părinți. Șase aici și unul născut în Siberia.

La acel moment erați șase la număr. D-stră erați cea mai mică?

Nu, eu-s din1934, după mine mai am surori: una din 36, alta din 39 și încă una din 1945. Iar fratele s-a născut acolo, în Siberia. Mai am un frate și o soră mai mari, dar nu mai sunt în viață...

Cu ce se ocupau părinții d-stră?

Ei, erau țărani, lucrau pământul... Aveau pământuri mai multe și le lucrau cu caii. Când arau pământul nu ne dădeau voie vreo două săptămâni la școală, până nu încheiau lucrarea. Ne încălțau cu opinci și trebuia să mergem să ducem mâncare celor de la coarnele plugului. Ș-apoi mai dormeau pe deal acolo, în cojoace, în paie. Și primăvara tot așa. Dormeau pe deal pentru a nu mâna seara și dimineața caii până acasă, să nu obosească...

Să ne întoarcem la ziua ceea de vară, spuneți că ați stat la masă atunci și...?

... am stat la masă și ne-am culcat. Tatăl tot fugar pe afară, dormea sub un șopron unde ținea căruța, velca de ploaie, teascuri din astea, adică inventarul... Și aveam un câine bălan, căci s-auzea că tot au să ne ridice, dar fratele mai mare a primit înștiințare că trebuie să meargă la armată și în seara ceea a mers la club (casa de cultură). Și după cum povestea el, clubul era închis, pentru că se desfășura o ședință. Erau soldați acolo, „polnomocinâie” (împuterniciți, delegați – a.t.) din sat care recomandau cine să fie ridicat și urmau să arate unde locuiește. Dar tinerii nu știau motivul de ce era închisă casa de cultură.

Pe la miezul nopții noi dormeam. Am auzit lătratul câinelui. Mama s-a sculat... Tatăl când a auzit a vrut să fugă, dar au luminat cu lanternele și a fost prins. L-au adus pe tatăl în casă, noi toți ne-am sculat în picioare, țipam, plângeam, mama răcnea...

Trebuie să vă spun că nouă ne luase jumătate din casă și făcuse școală acolo...

Tatăl, între timp, s-a strecurat pe unde era despărțitura în casă, pe ușă, mai apoi, pe ușa cealaltă, prin coridor, prin clasa de studii, pe fereastră și... a fugit...

A fugit în Opaci, mama avea o vară acolo. Mai apoi, a rugat-o pe vara ceea să meargă la noi acasă să vadă ce s-a întâmplat cu noi, pentru că mai înainte, la deportările din 1940 luau numai bărbații din familii, iar femeile și copiii rămâneau. El a crezut că numai pe dânsul voiau să-l ia.

După Opaci a plecat la Sălcuța, mama avea doi frați acolo. La Sălcuța frații mamei deja erau speriați de ultimile evenimente și au refuzat să-l primească. A mers atunci tatăl la un alt neam – o bătrânică – în speranța că acolo n-au să vină să-l caute. Bătrânica a făcut mămăliguță și numai a pus-o pe masă să-l hrănească pe tata că s-au trezit cu soldații în prag. Ei probabil s-au interesat de la oamenii din Sălcuța ce rude au părinții mei...

Tatăl la fugă s-a băgat sub pat, cum era patul de lemn și învelit cu un țol care ajungea până la pământ. Soldații l-au găsit repede și l-au luat la bătut cu patul pușcăi. L-au adus, mai apoi, la trenul cu deținuți, dar nu la noi în vagon, ci în alt vagon l-au urcat. A venit un soldat la mama și i-a spus: „Твоего мужа мы поймали и застрелили!” (Pe bărbatul tău l-am capturat și l-am împușcat!). Noi iarăși am început a țipa și a boci acolo în vagon și așa s-a terminat!

Iar fratele nostru, Luca, când ne îmbarcau în mașină, ședea după o scârtă de paie în grădină și urmărea scena. Tocmai atunci l-a zărit un soldat din acei prezenți la noi în ogradă. Iar în fundul grădinii era o râpă și mai mulți copaci de salcâm creșteau în râpa ceea. El a fugit pe-acolo și soldații nu l-au putut prinde. S-a dus și dânsul la Sălcuța, a ajuns la aceeași bătrânică, ruda noastră, ea a început a boci, spunându-i că, cu puțin în urmă, l-au prins pe tatăl și l-au dus... Fratele s-a întors și s-a întâlnit cu-n prieten cu care flăcăiau împreună. Fratele i-a cerut sfatul ce să facă și acela i-a zis să meargă la comisariatul militar și să se intereseze, poate l-or lua la armată. La comisariatul militar fratelui i-au spus să plece după părinți. Și l-au adus la tren, dar nu l-au îmbarcat nici cu tata, nici cu noi, ci în alt vagon.

Bine, dar până a ajunge la tren, acasă ce v-au permis să luați cu d-stră?

Când a venit mașina să ne ia, ne-au urcat în ea trei familii din mahalaua noastră. Mama bocea, iar un soldat o îndemna pe mama să mai ia din lucruri că acolo unde vom merge ne vor trebui pentru trai. Și am luat ce-azvârleau soldații din bulendre:  din haine, din țoluri, perne... Și deja ne-au descărcat la vagon cu toate cele luate de acasă. Am stat, pare-se, în tren vreo săptămână până i-au adunat pe toți și s-a pornit trenul. Țin minte că trăsese o ploaie și ne-am pornit, iar prin Bender se vedea niște copaci cu caise coapte, noi ne uitam pe-o ferestruică mică și dădeam din mâini...

Și ne-au dus și tot dus, toți plângem c-o să ne ducă și-o să ne lase în râul Volga, adică o să ne înece acolo. Dar iată că am trecut peste Volga. Trenul se oprea la câte o gară așa mare și acolo ne dădeau „тюлькэ” (scumbrie) și câte o bucățică de pâine.

Și când am ajuns la locul destinației, iarăși ne-au îmbarcat în mașini. Pe noi ne-au urcat în localitatea Șumiha și ne-au dus în satul Filkino... și Bazovka, căci erau două ca două sate unite cu denumiri aparte. În Bazovka era ferma de vite, acolo erau câteva bordeie și aici, la Filkino erau câteva... Bordeiele erau mai mult în pământ făcute. Pe noi ne-au repartizat în barace. Era acolo una lungă, lungă. Pereții erau împletiți din nuiele și lipiți cu balegă de vacă.

N-am mai putut dormi în prima noapte acolo. Ploșnițe, să te ferească Sfântul!... Femeile noastre au luat și-au jupit a doua zi toată balega ceea de pe pereți, căci era fermă acolo, erau și vaci, și cai, și lut era... Au jupit tot și au lipit cu lut, pe unde mai pârleau cu focul nuielile celea...

De mâncat ne dădeau pâine din ovăs. Și mâncam, dacă altceva n-aveam nimic.

Fratele (din 1929) care trebuia să meargă la armată, a stat vreo trei-patru zile și a văzut că nu-i place acolo, a luat și a fugit cu încă doi băieți, unul era Nistor, al doilea se numea, pare-se, Sașa Covalenco. Au fugit noaptea, dar pe noi ne pusese la muncă deja, eu mulgătoare trebuia să fiu. N-am muls vacile niciodată..., plângeam..., mi-au dat 30 de vaci. Una, mai ales, se mulgea foarte greu!

D-stră câți ani aveați atunci?

Nici 14 ani nu aveam încă... Eram un copil... Mulgeam și plângeam. Dar rușii îmi ziceau: „Davai, moldavanca, doi, doi...”, dar eu le răspundeam: „Ubegu na Bessarabiu!”.

Ei, unde era să te duci! În fiecare dimineață ne semnam că suntem prezenți. Era un soldat responsabil, „nadzirateli” asupra noastră. Iar ziua mulgeam și pășteam vacile pe rând. Noaptea eram la toc, căram grâul prin hambare, învârteam la „veialkă”... Toată noaptea la toc, dimineața la muls... și dacă ne mai pica rândul și cu vacile, apoi era greu! Dar era pădure acolo, era pășune, n-aveau unde să se rătăcească vitele.

Ce-a fost cu fratele d-stră care a fugit?

Ei au fugit 30 de kilometri și i-au prins pe Nistor și pe fratele meu și i-au dus în Vorkuta. Al treilea a ajuns până aici, în Grigorievca. Și aici l-au prins și l-au dus și pe acela în Vorkuta, la mine... Și nu știam nimic de ei, nu ne venea nici o scrisoare... Doar „nadzirateli”-u o venit și ne-o spus: „vașego sâna poimali i otpravili na katorjnâie rabotî”.

Iar noi tot lucram și, mai târziu, au început să ne plătească pentru muncă. Tatăl a mers și a cumpărat un tobultoc de grâu, la dus la râșniță și a făcut făină. El săpa gropi pentru siloz, căci nu era înainte tehnică. Și era la noi un brigadier-tătar, era un om bun, dacă mai beam din laptele pe care-l mulgeam, el se făcea a nu observa. Dar pe o moldoveancă mulgătoare, care avea acasă copii, au judecat-o pentru că au găsit două litri de lapte ascunse după iesle la o vacă, dar deja nu mai era dânsul atunci brigadier. A pârât-o o rusoaică comsomolistă și au găsit laptele ăsta și au judecat-o, condamnând-o la doi ani de închisoare.

Când am ajuns în iarnă, pe tata l-au luat în taiga, la tăiat pădure. Noi am rămas de unii singuri. Făcuse alde mama cuptor, plită, dar de foc nu era. Mergeam printr-o zăpadă înaltă, ne-au dat cizme de cauciuc, rusoaicele ne-au dat niște cufăici rupte și ne înveleam picioarele în cârpele rupte din ele. Și-apoi dacă veneam de la mulsoare, ne duceam cu mama în pădure și tăiam cu toporul mesteacăni și aduceam în spate brațe de lemne pentru făcut focul.

La fermă erau șapte grupuri a câte treizeci de vaci. Și când ne ajungea rândul, ne sculam noaptea la orele 12.00 și adăpam vacile, căci „shodnicii” puneau prin grajduri poloboace de lemn, fărâmau gheața și aduceau apa.

Eu eram o copilă și nu prea voiam să mă scol noaptea și mama mă ruga: „Hai, Olecica, scoală, draga mamei!”. Mă duceam și adăpam vacile și când ieșeam de acolo, halatul care era pe mine îngheța pe dată ..., numai mă urcam pe cuptor, că ne băteau în fereastră: „Hai la mulsoare!”. Mai mergea mama și mă ajuta.

Vara tatăl se întorcea din taiga. Când ploua vara, ne ploua și în baracă, căci era acoperită cu brad, tăiat așa ca oala și pus ca acoperiș. Nu aveai unde să te dosești de ploaie, ședeai pe sub pereți și oricum te uda de tot...

Tatăl a zis să ne apucăm și să facem casă, căci moldovenii noștri au început a-și face case. Case din ceamur, cum erau și la noi. Puneau scânduri și turnau ceamur, și au acoperit-o cu stuf, căci era acolo...

În acele locuri iarna vine devreme, deja în octombrie este zăpadă bună și pereții n-au reușit să se usuce bine, iar pe tatăl iarăși l-au luat în pădure la tăiat taiga. Mama iarăși a rămas cu cei mai mici acasă, a copt pâine și s-a pus pe vatră lângă sobă să mănânce. Deja cumpărasem și vacă. Și s-a așezat ea să mănânce cu copiii cei mai mici și, cum ședea pe vatră, vede că se lasă două ferestre și se vede afară... Mama i-a copiii și fuge afară cu ei... Fața casei s-a risipit... Iar afară-i zăpadă, frig!...

Iar noi eram încă la muls. Numai ce vine șeful cu „bidarka”, vorbește cu brigadierul și-i spune că „la Dicusară a căzut casa”. Eu tocmai mulgeam, am lăsat și am ieșit afară... Mă uit... da, casa se risipise.

Ei, am stat așa, până-n primăvară, am mai dormit prin mahala. Casa era lăsată și lângă cuptor o gaură, uneori mai făcea focul în cuptor și care se culca pe cuptor, care în gaura ceea și așa ne-am chinuit până a venit tatăl vara și au clădit din nou casa.

Așa am trăit noi acolo, greu a fost. Ciubote de cauciuc și halate, iată ce ne-au dat...

Acolo școală era sau nu?

Nu era școală acolo în sat... și în primul an nu au dat voie la copii să meargă la școală. Sora mea mai mică (din 36), asta care-i medic, au pus-o la viței, păștea vițeii.

Și deja de alt an, dânsa a mers la școală, iar eu n-am mai putut..., mă consideram mai mare deja...

Școala se afla la 30 de kilometri distanță de noi. Ea era deja clasa a șasea. A găsit gazdă acolo și umbla la școală. Spunea că băieții ruși o numeau: „Moldavanca, moldavanca!” și o trăgeau de gâțe acolo. Și așa a absolvit zece clase acolo, alta, mai mică, șapte clase...

Și când a murit Stalin, i-au dat drumul fratelui nostru de la Vorkuta și a venit la noi. Mai apoi, a lucrat în calitate de tractorist. Și-apoi am venit cu toți încoace.

Vreau să vă întreb: d-stră ați stat tot timpul pe loc acolo, nu v-au mai transferat în altă parte?

Nu, noi am stat pe loc...

Dar mai erau în afară de moldoveni și reprezentanți ai altor națiuni?

Eram noi și localnicii: ruși și tătari, băștinași și ei de acolo. Și tineretul lor tot a fugit la oraș... Când am ajuns acolo, ei ne-au spus că deja de doi ani de zile ne așteptau!

Și când am ajuns acolo, ne dăduse câte o bucată mică de teren să punem cartofi, a fost ca un fel de grădină. Dar prima roadă a fost proastă, căci n-a fost ploaie și au ieșit niște cartofi mărunți... Iar eu în tot timpul aflării noastre acolo am lucrat ca mulgătoare. Și am fost și fruntașă acolo și mi-au dat foaie la o casă de odihnă. Am fost în orașul Zmeias din regiunea Celeabinsk. Asta a fost prin 55-56... Mi-au spus că când voi ajunge cu trenul la locul de destinație, ne vor aștepta două autobuze – numărul unu și numărul doi. La fața locului erau, într-adevăr, doi care strigau cine-i la numărul unu și cine-i la doi. Și iată că la casa ceea mi-au cerut pașaportul, înregistrarea, dar eu n-aveam nimic, numai foaia de odihnă,  nu voiau să mă primească, trebuia să mă întorc înapoi. Dar, până la urmă, au telefonat la cârmuirea colhozului nostru și de aici i-au spus că sunt o mulgătoare fruntașă și că am fost trimis la casa de odihnă pentru „pereselențî”. Am stat eu acolo o lună de zile.

Cu timpul ne-am deprins noi acolo. Și deși voiam să ne întoarcem înapoi, ne luasem grija... După moartea lui Stalin ne-au mai ținut doi ani că n-avea cine să lucreze acolo și nu ne dădeau carnete de muncă, nu ne dădeau nimic.

Mai apoi, ne-au permis și am venit încoace... A fost tare greu...

Și când v-ați întors încoace, unde v-ați întors?

Când am venit încoace, ne-am dus la Sălcuța, la frații mamei. Acolo am stat vreo trei săptămâni. Aici în Căușeni nu ne primeau și a găsit tata gazdă în Copanca, raionul Bender. Dar iată că ne-au alungat și de acolo, pentru că în Moldova nu ne permitea. Trebuia să mergem în Ucraina.

Ei, a mers tata în Manzâr (Lesnoie), chiar la graniță cu Moldova. Acolo mulți moldoveni au mers. Acolo au făcut alde tata casă din nou. Din ceea ce am lăsat la plecare, nimic nu ne-au mai întors. În casa noastră a trăit o învățătoare. Ea mai apoi a murit, feciorul ei era un bețiv. Când a decedat soția fratelui meu (el și-a făcut acolo casă, în mahalaua unde se afla și casa noastră), fiul ăsta al învățătoarei a fost și dânsul la mort, venea și el de la atămâiet și i-am dat și eu niște biscuiți, un pahar de vin și l-am rugat să merg să văd casa în care m-am născut. Când am mers acolo, am găsit casa într-un hal fără de hal... Am mers în beci, beciul destul de bun, uscat, dar nu era nimic acolo... Casa noastră și acum este...

Părinții și-au făcut casă în Lesnoie, dar eu m-am măritat aici în Căușeni înapoi. M-am măritat după Trifan Gogu, și tatăl lui tot a fost deportat în 40 și au rămas ei și fără de mamă mai înainte... Mama vitregă i-a crescut, șase copii erau... Tatăl lor s-a întors mai apoi nu știu după câți ani, dar deja era în Moldova când m-am luat cu feciorul său.

După întoarcere cu ce v-ați ocupat aici?

La început am lucrat în colhoz. Mai apoi, am născut băiatul ăsta care-i cu mine. Și-apoi am lucrat la grădiniță, mă duceam cu dânsul de mână, veneam cu dânsul de la grădiniță. Bărbatul meu a lucrat ca brigadier la brigada de tractoare, dar se cam enerva pe tractoriști și, mai apoi, a lucrat ca și combainer.

Atitudinea autorităților deja am cunoscut-o: nu v-au primit. Dar oamenii simpli v-au acceptat?

Nu știu ce vorbeau oamenii despre noi. Dar din mahala, cel care ne-a pârât – Senea Șceglov – deja îl cunoșteam. Are casă lângă podul care duce spre Manzâr. El arăta autorităților de atunci pe care să-i deporteze că-s „culaci”!

Când ne-au ridicat aveam 12 hectare de pământ, la 30 de oi, două perechi de cai, doi mânzi, două vaci, scroafă cu purcei,... pare-se, și doi viței mici erau. Asta țin minte eu că aveam atunci.

Pe tot parcursul anilor de când v-ați întors v-a amintit cineva, v-a reproșat cumva c-ați fost deportați? Ați suferit pe urmă într-un fel sau altul din cauza deportării?

Nu, nu ne-a zis nimeni nimic, am trăit ca toată lumea...

În familie discutați despre asta? Copilului d-stră i-ați vorbit și când ați făcut-o?

I-am povestit când a crescut mai mare. Băiatul meu e din 1958, deja are doi gineri din Chișinău, le-am vorbit și lor despre deportare. Un ginere de-al lui e nepotul generalului Alexei, alt ginere îi lucrează la vamă... Și nora mea lucrează tot la vamă, dar aici, la Căușeni.

Numai sora noastră care a absolvit zece clase acolo, când ne-am întors a căutat să intre la vreun institut sau la tehnicum și era și dânsa comsomolistă, cum trebuia să fie tinerii înainte... Și cum n-avea înscriere în Moldova, n-au primit-o. Ea mergea pe drum și plângea și un băietan a întrebat-o de ce plânge și ea i-a spus motivul. El a îndemnat-o să meargă cu dânsul, a mers la sediul unei organizații comsomoliste, i-au dat de acolo o foiță, a mers cu ea și a intrat la tehnicum, de la tehnicum a intrat la institut.

Dar d-stră ați intrat în comsomol?

Nu, n-am intrat, nici în partid n-am fost...

Dar să se fi apropiat, să vă fi rugat, îndemnat, ați fi intrat?

Nu, nu, nu... Eu nici acum nu-i votez pe comuniști. Îl tot votam pe Roșca cu întreaga familie, dar când s-a dat Roșca cu comuniștii, gata... nu-l mai votăm pe Roșca, îl votăm pe Ghimpu...

Dac-ar fi să caracterizați pe scurt Puterea Sovietică, ce-ați spune despre ea?

Ce să vă spun, că nu mi-a plăcut niciodată Puterea Sovietică! Nici până la Stalin, nici după el și nici în ziua de azi... Iată, dacă să-i iei pe ăștia de la pod..., dar ei votează toți comuniștii. Umblau ei cu placatele, mai anul trecut, când au fost alegeri, cu agitația: „Tanti,... să votăm comuniștii!” și eu când i-am luat la trei parale: „Bată-vă, Dumnezeu, să vă bată cu comuniștii voștri, mi-au mâncat toată viața comuniștii!”, nu s-au mai apropiat de mine.

Și este cineva de-al lui Danilenko care zice că, iată, când erau comuniștii la putere, ne-au majorat pensiile, „dar ăștia ce ne-au dat? Patru lei la sută?”. Bătrânii mulți votează comuniștii că pensia nu le-a ridicat actuala putere. De ce nu ridică pensia la bătrânii ăștia ca să-i voteze? Dacă ai noștri n-o să majoreze pensiile, iarăși o să piardă!

 Eram la votare, când m-am întâlnit și cu una ridicată și dânsa. Și o însoțea pe altă doamnă care nu prea vedea și întreba unde în buletinul cela lung e secera și ciocanul și dânsa îi arăta și o îndemna... Eram să-i zic: „Parcă-ai fost ridicată și tu și-ți trebuie comuniștii?”. Dar am tăcut, n-am zis nimic...

Spuneți-mi, vă rog, în ce perioadă a vieții ați fost fericită, cea mai fericită perioadă?

A fost atunci când m-am măritat, am născut copilașul... Mai apoi, când lucram la grădiniță și băiatul îmi era aproape...

Ce pensie aveți d-stră acum?

800 de lei.

Ce salariu ați avut d-stră când lucrați la colhoz și la grădiniță?

Deodată a fost salariul mai mare, dar, mai apoi, când au ieșit cupoanele, leii am ajuns la 60 de lei, cum era...

Când erau ruble, era mai bun salariul?

Da... Pe urmă s-a mai ridicat câte puțin, dar mai țineam vacă, una alta... eu-s muncitoare...

Mult se vorbește în ultimul timp despre unirea cu România... D-stră ce părere aveți despre asta?

Dar mie mi-i totuna. Ori să ne unim, ori să nu ne unim...

Dar să ne întoarcem înapoi să fim cu rușii?

Nu, nu... Cu rușii nu... Băieții mei da, vor cu românii, iată acum îs duși în România cu nepoții, cu ginerii, și-au făcut pașapoarte românești și au mers la odihnă. Dar mie mi-i totuna deja... Sunt bătrână, am 78 de ani și... ori așa, ori așa...

Vă mulțumesc foarte mult pentru interviu și vă urez sănătate și mulți ani înainte și copiii și nepoții să vă fie fericiți!

Mulțumesc, câți ani oi avea, atâția or fi!

Vă doresc mulți ani înaiunte!

 

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 11 august 2012

Transcriere din 25 martie 2013