Lazarev (Loghin) Eugenia Efim, a.n. 1941, s. Costuleni, r-l Ungheni

Doamna Lazarev,  Vă rog frumos să vă prezentați: anul nașterii, de unde sunteți, vorbiți-ne despre familia d-stră...

Sunt Lazarev Eugenia, m-am născut în anul 1941, în satul Costuleni, raionul Ungheni într-o familie de oameni gospodari. Am avut trei frați – un frate s-a născut în Siberia, doi aici în Moldova și o soră.

D-stră ați fost cea mai mare?

Nu, ... mai mari au fost doi frați înaintea mea, eu am fost al treilea copil în familie, după mine a mai fost o soră și în ianuarie, în Siberia, s-a născut fratele cel mai mic.

Părinții?

Tatăl meu, Loghin Efim, era un om gospodar, se ocupa mai mult cu lemnăria. Mama ne creștea, ne îngrijea, mai mult pe lângă casă. Eram o familie unită, o familie în care n-am văzut ceartă, n-am văzut dezastru, n-am văzut beție. Eram o familie la nivel. Și, deja-i clar că nu mai sunt în viață nici frații mai mari, nici mama, nici tata. Am rămas numai noi trei, adică Vasilică care s-a născut în Siberia și înc-o soră.

D-stră țineți minte gospodăria părinților, casa?

Da, aveam casă, aveam animale pe lângă casă, aveam toți obligațiunile noastre: care trebuia să îngrijim de purcei, care de păsări, toți aveau sarcinile lor. Pământuri aveam, erau pământuri... Ce mai era pe-atuncea: plug, căruță, cai.

Alții intervievați mi-au spus c-aveau tractoare...

Nu, n-am avut așa ceva. Nu luam nici oameni la lucru, erau frați mai mulți și ei s-adunau împreună, azi la un frate, mâine la alt frate și s-ajutau unul pe altul, erau foarte uniți și iată scoteau toate lucrurile la capăt prin unirea asta frățească.

Cum vă amintiți de ziua deportării?

D-na Lazarev: Era noaptea, pe la orele patru dimineața, dormeam... și au venit niște oameni înarmați și au început să bată strașnic în ferestre și noi, speriați, ne-am adunat toți patru (doi frați și două surori) și nu înțelegeam ce se petrece. Mamei, tot speriată, i s-a spus: „Adunați-vă, aveți la dispoziție 20 de minute! Luați ce doriți și cât doriți, haine la copii, mâncare ... și...v-ați urcat în mașină!”

Douăzeci de minute v-au pus la dispoziție???

Țin minte clar – douăzeci de minute. Și tatăl mereu repeta când ne aminteam de acele momente. Mama s-a repezit și a luat hăinuțele noastre, tatăl a mai luat și el în fugă ceva așternut, mâncare, îmi amintesc, chiar și făină de porumb, brânză, niște jumere. Mai pe scurt, le urcau pe toate în mașină. În casa mare, după cum era pe atunci „casa mare”, nici nu ne-au dat voie să intrăm. Nu ne-au permis. „N-aveți ce căuta acolo, lăsați să rămână toate cum sunt!”. Iar acolo în timpurile de atunci se păstrau zestrea, covoarele, pernele. Așa era obiceiul, toată averea era în casa mare. N-am luat de acolo nimic și, când au expirat cele 20 de minute, noi am plecat.

Dar cine v-a ridicat, erau soldați, persoane străine? Oameni din sat au fost?

Erau și străini, dar erau și oameni din sat. Erau din conducerea satului, nu mai țin minte exact cine, dar tata, mai apoi, ne povestea că pe noi ne-au trimis în locul altcuiva. El spunea că nu noi trebuia să fim deportați, ci altcineva, dar fiindcă aveau relații bune cu cineva din conducerea Sovietului Sătesc, iată ne-au dus pe noi.

Tatăl meu era un naționalist înflăcărat moldovean, român. El a făcut armata în România, era deseori îmbrăcat în hainele celea  românești, era foarte devotat și cu multe lucruri nu se putea împăca. Pe la adunări ieșea și vorbea că lui nu-i place una, alta, c-ar trebui să fie așa, altfel... și-i clar că-n sat și-a făcut dușmani din cauza asta.

Astăzi din familia noastră am rămas numai eu moldoveancă, restul toți s-au rusificat.

Să-mi spuneți, vă rog, înc-odată câți ați fost ridicați?

Deci am fost următorii: mama, tata, fratele Vaniușa, Jora, Catea și eu...

De ce vîrstă erați toți atunci în 49?

În 49 Vaniușa avea paisprezece ani..., era cel mai mare, Jora era de unsprezece ani, eu aveam opt ani, Catea – patru, mai mică și mama era gravidă.

La ce punct de concentrare v-au dus?

La Ungheni ne-au dus, ne-au urcat în niște vagoane pentru vite, pentru animale...

În ziua aceea sau mai târziu?

A fost în noaptea următoare. Era acolo multă lume, aștepta să vină trenul... Au venit trenurile și ne-au urcat în ele. A fost un moment strașnic... îmi amintesc... lumea așa tare striga, răcnea... mulți și-au ieșit din minți. În memorie mi-a a rămas întipărit faptul că foarte mulți și-au ieșit din minți! Și asta din cauza că și-au lăsat acasă averea și tot ce aveau...

Deci, ne-au urcat, au zăvorât ușile cu lăcăți mari ... și mereu ne păzeau soldați. Vagoanele erau supraîncărcate cu oameni și familii întregi din diferite sate. În vagoane nu erau absolut deloc condiții de trai. Îmi amintesc că bărbații au găsit care și ce, cuțite și alte lucruri și-au făcut o găurică, au pus niște covoare, țoluri, au îngrădit și-au făcut tualet.

Asta deja când v-ați pornit?

Da, când ne-am pornit. Mai apoi, odată sau de două ori în trei zile, nu mai țin minte precis, ne permiteau să ieșim în locurile unde nu erau localități. Trenurile se opreau și noi toți ieșeam buluc afară.

A rămas un tablou extraordinar în memoria mea: cum oamenii chiar mămăliguță își făceau. Făceau focul, atârnau ceaunul și mestecau mămăliguță, brânză..., mai pe scurt, fiecare-și pregătea pentru familia sa ceva de-ale gurii la opririle acestea. Până în prezent mi se perindă acest tablou în ochii mei – oamenii își hrăneau familiile și se bucurau de înghițitura asta de aer curat... Era strașnic!... Și permanent erau strigăte, plânsete, răcnete...

Cît a durat calea spre Siberia?

Nu țin minte cât a durat, îmi amintesc doar c-am ajuns acolo și era deja frig...

Unde anume a fost punctul destinției trenului dstră?

În Irkutsk, regiunea Irkutsk, nu departe de orășelul Taișet. Acolo eram la kilometrul 115, mai apoi, ne-au mutat la 117... Dar inițial ne-au debarcat la kilometrul 115. Acolo erau bărăci, se vede că trăiseră deținuți. În barăcile celea erau paturi cu două etaje. Dacă era familia mică, la un etaj o familie sta, iar la alt etaj deja altă familie.

Nouă, fiindcă familia era mare – patru copii, ne-au dat un pat din ăstea cu două etaje pentru familia întreagă. Dar în barăci era strașnic, teribil! Ploșniți și păduchi! Un bătrânel din Vărzărești cu o barbă lungă-lungă permanent cu o hârtie în față își curăța barba de păduchi și păduchii curgeau pe hârtia ceea. Îl țin minte și parc-acum îl văd.

Lumea parcă își ieșise din minți, multă lume... Mulți erau bătăuși, agresivi, unii se certau permanent... poate și situația dată îi făcuse astfel. În fiecare dimineață băteau într-o toacă și ieșeau absolut toți, făceau apel conform listei și ne prezentam toți, și copiii inclusiv.

Pe bărbați dimineața îi scoteau la lucru. Acolo erau niște poduri de lemn, iată cum îs buturugile așa, tăiate în două și puse cu scândurile în sus și mai apoi aranjate pe mlaștină, fiindcă erau mlaștini și era imposibil să circule mașinile pe acolo. Pe bărbați îi scoteau la dres drumurile acestea.

Țin minte iernile de atunci, ele erau nu cum îs acuma... Erau ierni când se ajungea la temperaturi  de 40 de grade sub zero și moldovenii, nefiind deprinși, numai trăgeau aer în piept și cădeau..., foarte mulți mureau, dacă ieșeau 50 de oameni din baracă, se întorceau înapoi 30. Când ieșeau din barăci bărbații, femeile îi boceau de parcă-i trimiteau la moarte. Nu știau dacă se vor întoarce sau nu se vor întoarce.

 Iarna era foarte greu... Sobe nu erau, au improvizat niște butoaie parcă și cu niște țevi și aprindeau foc acolo și ne încălzeam în acest mod. Asta a fost prima iarnă... În acea iarnă mămica noastră l-a născut pe Vasilică. Asta a fost chiar de Anul Nou, la întâi ianuarie... Țin minte că femeile au acoperit paturile astea de jur-împrejur și noi copiii, câți copii eram în baraca ceea, toți ridicam perdeaua ceea și ne uitam cum mama noastră a născut... Și iată așa s-a născut Vasilică al nostru acolo, în Siberia.

În primăvară deja ni s-a permis să ne construim fiecare locuință cum dorim. Moldovanul unde nu s-ar duce, e muncitor și lucrează. Prin locurile celea erau tot păduri și păduri și tatăl nostru a construit cu Vaniușa, cu Jora un bordei.

Pîna la propria locuință încă ceva. În iarna ceea administrația a avut grijă de alimentația deportaților?

Da, ne dădeau hrană așa precum le-ar fi dat, probabil, deținuților...

Dar cum vă înțelegeați cu ei? Vorbeau doar în limba rusă?

De la început, care vorbea în ucraineană, care în rusă, care în alte limbi... mai pe scurt, fiecare vorbea în limba sa, ne înțelegeam foarte greu... Mai apoi, în mod obligatoriu, ni s-a impus să vorbim în limba rusă. Chiar și când ieșeam în stradă, ne duceam la magazin, eram foarte înjosiți dacă vorbeam în limba noastră. Trebuia să vorbim neapărat în limba rusă, căci puteau să ne arunce din rând. Stăteam ore în șir în rând să cumpărăm pâine. Și era o pâine neagră și uscată, și înlăuntru o bucățică de miez acoperit cu coajă. Și pentru pâinea asta  trebuia să stăm și să ne rupem coastele noi, copiii, ore întregi.

Vă referiți la magazine?

Da, e vorba de magazinele locale. La kilometrul 117 parcă deja era o închipuire de sătuc, pentru că acolo era de acum și școală, erau profesori... În școala se preda chiar și limba engleză. E clar că totul era în rusă...

Să ne întoarcem în primăvara anului 50, ați spus că v-au permis să vă construiți ceva?

Ne-au permis să ne construim ce dorim noi... Moldovenii au început să-și construiască locuințe. Și noi ne-am construit un bordei: jumătate în pământ, jumătate în afară, cu o sobușoară ... era destul de cald, era curățel, era bine. Eu îmi amintesc, spre exemplu, cu plăcere de căsuța ceea. Mama a îndurat însă multă frică, pentru că noi permanent dispăream prin pădure după pomușoare, după conuri... Dânsa își făcea griji, pentru că acolo era foarte periculos. Puteai să calci cumva într-un loc mlăștinos și să te duci..., să nu te mai întorci. Noi însă, ca și copiii, eram veșnic prin copaci ...

Mi-amintesc un caz când frații ăștia mai mari, ca băieții... , făceau șotii și eu îi mai pâram, ori c-au fumat, ori c-au făcut ceva rău... și eu îi pâram. Dânșii au hotărât să mă învețe minte: m-au dus în pădure și mi-au zis „uite, veverițo (căci așa mă porecleau de mică că mă urcam prin toți copacii),  ai să te urci sus și ai să arunci de acolo conurile, noi le vom strânge în sac, le vom duce acasă și vom veni iarăși să luăm... Dar era deja spre seară..., ei au încărcat sacii cu conurile celea s-au dus acasă nu înainte de a mă preîntâmpina nu cumva să mă cobor din copac, pentru că-n preajmă sunt urși. Și, într-adevăr, erau urși atât de mulți... Eu le-am răspuns că-i bine și-i voi aștepta în copac acolo... De-acuma se întuneca și ei nu veneau, dar copacul drept și înalt și stateam eu acolo, dar oricum îmi era frică...

Seara tatăl îi întreabă unde e fata, că ea veșnic se ține din urma voastră. Ei au răspuns că nu știu. Tatăl a insistat să mă găsească și până nu vin cu mine să nu intre în casă. Au venit dânșii după mine, eu plângeam, eram zgârâiată pe față... Ei mi-au zis că mergem acasă, însă dacă spun că ei m-au pedepsit în acest mod, altădată mă vor pedepsi și mai ceva. Mi-au arătat mlaștina din apropiere și mi-au zis că nu mai ies de acolo (doamna pufnește în râs).Ne-am dus acasă noi, clar că nu i-am mai pârât eu... Și iată așa a fost...

D-stră ați spus că se vorbea în diferite limbi... și ucraineană... Acolo unde ați fost duși, la km 115 și, mai apoi, la 117 au fost deportați  și din alte republici?

Erau și din alte părți... erau ucraineni...

Și din Țările Baltice?

Asta nu cunosc... Știu că lumea spunea că ăștia-s „banderovțî” și toți îi socoteau drept oameni răi! În rest, ucraineni.... Iar noi înde noi comunicam în română, tata strict ne interzicea să vorbim în familie limba rusă: „Ați intrat în casă, gata! Ați uitat limba rusă!”. El insista să ne vorbim limba maternă, să nu ne uităm neamul și rădăcinile.

Ceilalți mai mari și-au continuat studiile și tot în limba rusă, dar pe mine, într-o măsură oarecare m-au pedepsit că m-au dat la o școală moldovenească, că nu știam nici o boabă rusă...

A fost când v-ați întors, dar până la acest moment, spuneați c-ați făcut bordeiul. După asta?

Ne-au mutat de acolo în altă parte, ne-au mutat și ne-au dat niște căsuțe făcute din scândură, căsuțele erau parcă din doi pereți și pereții erau căptușiți cu mușchi. Țin minte că moldovenii se duceau la lucru și adunau mușchiul ăsta. Era un lucru foarte greu, căci ridicând brațul ăsta de mușchi, ieșeau mii de musculițe mici, mărunte și trebuia să lucreze numai în mască. Masca era ca sita din față, iar la ceafă din material și în partea de jos se strângea, fiindcă dacă rămânea un locșor gol, acolo rămânea carne vie, așa de tare mușcau muștele astea. Foarte periculoase erau.

Primele luni mai trăiam cum mai trăiam în casele celea, dar peste un timp au apărut ploșnițe. Strașnic de multe ploșnițe! Îmi amintesc că sărmana mamă vara ne culca uneori pe toți jos și ne încercuia cu o dungă de dust, să nu ne mănânce acești paraziți.

Astfel, văzând că n-are nici o ieșire din situație, părinții au luat și au înfipt în pereții ceia niște bețișoare și scândurele, mai apoi au lipit cu lut și au dat cu var... Și așa am scăpat de aceste insecte parazite... Acolo am trăit până ne-am întors deja în Moldova.

Cine a mai procedat la fel?

Ucrainenii și rușii n-au făcut așa, doar moldovenii au rezolvat astfel problema.

Mama mai mult era pe-acasă?

Nu. Mama era nevoită să lucreze... Tatăl meu a lucrat acolo la benzinărie, iar mama lucra ca șef de club, dar era și servitoare acolo, mai pe scurt, era responsabilă de toate, cum ea spunea: și șef de club și servitoare și de ce vrei... tot. Ea răspundea completamente de acest local din sat.

Iar noi rămâneam și îngrijeam de Vasilică. Tata îl mai lua pe Vaniușa să mai lucreze și el, lui Jora îi plăcea pictura, el mai mult picta...

Frecventați școala?

Da, mergeam la școală. Cu toate c-am reușit să fac o clasă în Moldova, acolo nu se recunoștea nimic: ai tu cincisprezece ani sau șaisprezece, toți au mers în clasa întâia, pentru că nu cunoșteam limba. Au început să ne învețe alfabetul și limba lor, de la început era greu, și ucrainenilor le era greu, și nouă ne era greu... În limba rusă nu mai înțelegeai așa de ușor. Țin minte: aveam o învățătoare în clasele primare așa răutăcioasă... Eu am scris cuvântul „вместе” aparte, adică „в месте” și ea m-a înșfăcat și m-a bătut cu capul de masă, repetându-mi de câteva ori: „vmeste pișetsea vmeste”! Și-acum țin minte asta! (zâmbește)

Ați spus că la început relațiile au fost cam tensionate cu localnicii?

Știți, la început, probabil că lumea nu se cunoștea, dar mai apoi au devinit ca frații... se ajutau unii cu alții, se susțineau cu o vorbă bună ... Îmi aduc aminte că în primăvara anului 1950, când zăpada s-a topit, totul a înverzit, apoi moldovenii împreună cu reprezentanții celorlalte naționalități ieșeau afară și se găseau din cei care mai luase cu ei și instrumente muzicale și astfel și se dansa, și se cânta și se plângea... Făceau petrecere în cercul lor și cu câte o sticlă de țuică...

Părinții lucrau, copiii mergeau la școală. Și asta a durat pân în anul?...

1957... Tatăl a scris foarte multe cereri lui Stalin. El pentru toți le scria... care erau acolo și s-adresau la el.

Îmi amintesc o situație când tata deja nu mai putea... voia să vină în Moldova... Și era greu, salariile erau tot erau mici și noi eram copii încă, nu puteam să ne angajăm la muncă. Și nici nu primeau copii la lucru...

Într-o noapte el era așa de disperat, încât ne-a spus că se duce  să se arunce sub tren, căci nu mai obține să se întoarcă în Moldova și nu mai poate rezista în situația în care ne aflam noi acolo  (pe lângă noi trecea calea ferată, îi spuneau „kosteannaia doroga” (drum de oase), căci a murit foarte multă lume acolo...). Mama cu lacrimi în ochi îl ruga: „Unde te duci? Cum ne leși? Uite, eu am atâția copii! Cu cinci copii tu mă leși pe mine?”. El s-a întors înapoi. Nu știu, au ajutat plângerile astea pe care le trimitea el „tovarășului Stalin” sau nu.

E vorba de anul 57, dar Stalin a murit în 53 și d-stră ați mai stat acolo încă patru ani...

Eu țin minte când a murit Stalin. Stalin a murit în 53 și la noi în familie era o veselie foarte mare. Eu m-am dus la școală, deschideam toate ușile și răcneam în gura mare, cu bucurie! „Stalin umer!!!”. M-a înșfăcat o învățătoare, zicându-mi „Malenikii fașist! Tebea ubiut za eti slova! Cego tî raduieșsea?” („Fascist mic! Vei fi omorâtă pentru aceste cuvinte! De ce te bucuri?” – a.t.).  Eu am rămas însă așa mirată, cum să nu mă bucur? Tata se bucură, mama se bucură, de ce să nu mă bucur și eu?

În familie se discuta politică, cine e Stalin, etc?

Se discuta. Da! Noi asta știam. Asta se discuta în familie... La școală aveam  fotografia lui Stalin și toți copiii în jurul acestei fotografii ședeam și trebuia să plângem...

Ce mai puteți spune despre perioada aflării în Siberia?

Oamenii se căsătoreau, formau familii, învățau, absolveau școala și mergeau să studii în Irkutstk, făceau chiar studii superioare. Nu erau restricții. Mulți deja nu voiau să se mai întoarcă în Moldova. S-au aranjat acolo bine, aveau studii, aveau servicii. Dar tatăl nu voia nicidecum să rămână acolo!

Au fost situații când oamenii și-au ridicat gospodării bune acolo?

Da, erau așa oameni, ridicau case bune. Chiar dacă le dădeau apartamente, ei le prefăceau, le reînnoiau, prelucrau câte o bucățică de pământ, puneau și cartofi, și sfeclă, și morcov. Își lucrau și case destul de frumoase, câci lemn era cât lumea, poftim, construiți-vă măcar cu zece etaje.

D-stră erați mică, dar vă amintiți probabil cum s-a produs eliberarea și întoarcerea din Siberia? V-a anunțat cineva că puteți pleca?

Da, un ordin a apărut și țin minte că tata a venit și a spus că, iată, în sfârșit, suntem liberi și putem să ne reîntoarcem în Moldova. Dar tatăl era foarte trist, pentru că n-aveam bani. N-aveam bani de întoarcere. Îmi amintesc că el a făcut o listă mare și acolo erau scrise persoanele de la care a împrumutat bani... de la care cinci ruble, de la care trei, de la care două... Sume mici împrumuta de la lumea asta și-și nota și adresa unde trăiesc ei în Moldova, ca să poată, mai apoi, întoarce datoria.

Ne-am întors acasă și am găsit un tablou foarte trist, era tot furat, tot distrus...

V-ați întors în satul de unde v-au ridicat?

Da, ne-am întors în satul Costuleni... 

Ce era cu casa d-stră?

Era distrusă... Era furat tot – și uși, și ferestre...

V-ați întors tot la casa d-stră?

Ne-am întors la bunică-mea, am trăit acolo... Era o căsuță aparte și noi trăiam în casa ceea, că nu era cu putință să trăim în casa noastră, dar, mai apoi, ne-am construit casa pe același loc.

Când v-ați întors în sat, care era atitudinea consătenilor față de familia d-stră?

Am simțit că parcă am rămas cumva străini. Chiar și pentru bunică-mea eram străini. De parcă noi am fi purtat vreo vină c-am fost deportați, că s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Era un fel de înstrăinare din partea sătenilor. Și la școală nu puteam răspunde în limba română, căci n-o cunoșteam... și răspundeam în limba rusă, lucram cu manualele mele pe care mi le-am adus de acolo... Pe urmă, într-adevăr, mi-a fost foarte greu cu limba română.

Iar frații d-stră în școlile cu predare în limba rusă s-au întors?

Toți au mers în școlile ruse. Vaniușa și-a continuat studiile în rusă, Jora și Catea la fel... Ultima acum lucrează ca profesoară de matematică, o predă și-n școală cu predare în română, și-n cea de limbă rusă. În familie Vasilică vorbește doar rusa, Vaniușa, Dumnezeu să-l ierte, tot doar în rusă vorbea, Jora tot în rusă... Am rămas numai eu ...

Numai când intram în ogradă, tata ne spunea: „Vă rog! Uitați limba ... (zicea urât, nu vă mai spun) și vorbiți în limba mamei și a lui tata!”

Deci v-a fost greu în școală până când v-ați restabilit limba, dar cam cât a durat asta?

A durat... , chiar și la școala pedagogică la Călărași am mers tot n-o cunoșteam cum trebuie. Cum să vă spun, vedeam eu profesorii îmi puneau câte un „3” așa la limba maternă... Celelalte mergeau minunat, dar limba...

Profesorii din sat cunoșteau istoria d-stră, dar cei de la Școala pedagogică din Călărași știau că proveniți dintr-o familie de deportați?

Nu cunoșteau asta. Dar eu mă străduiam foarte mult să vorbesc corect limba... și colegii mă ajutau, dar, oricum, îmi era greu... Dacă n-o înveți chiar de la început, e greu...

Am început a cunoaște și a vorbi limba când m-am întors în școală... ca pedagog eu deja eram foarte atentă să nu comit cumva vreo greșeală, mă străduiam să nu mă dau de gol.

După primul sentiment de înstrăinare pe care l-ați simțit din partea consătenilor, pe parcursul anilor următori ați simțit, la fel, o atitudine deosebită față de d-stră, față de membrii familiei d-stră?

Nu... Tata cum a venit aici, a văzut că în colhoz plăteau cu producție, o nimica toată... și dânsul a plecat din nou în Vorkuta după lemn de casă. A fost, a lucrat, a adus lemnul ăsta, am construit casă, o casă destul de frumușică și am trăit în ea. Și era bucuros de viață până la adânci bătrânețe! Și își amintea de trecut ca de un coșmar! Ca de ceva foarte strașnic!

Nouă, ca și copii, ne-au rămas alte amintiri totuși, pentru că jocurile acolo erau foarte interesante: cu schiurile, cu patinele, cu ... „lotok” noi îi spuneam... o scândură pe care turnam apă și apa momentan îngheța și ea devenea lucioasă și avea un mâner așa... tot tata ne făcea... și noi zburam cu „lotok”-ul ista, cu săniile... Pentru noi n-a fost așa de strașnic..., noi, clar, că vedeam chinul părinților... Pe urmă am înțeles că să ieși din casă cu nimic e foarte greu, e o adevărată tragedie. Dar atunci eram copii și nu prea observam că le vine atât de greu sărmanilor noștri părinți.

D-stră v-ați întors în școală și-ați avut o lungă carieră pedagogică, dar în afară de activitatea profesională ați mai participat la viața obștească, ați avut mențiuni, distincții în perioada sovietică?

Da, sigur că da...

În comsomol, în partid, ați intrat?

În comsomol am fost, căci era obligatoriu, dar în partid n-am intrat... Soțul era membru de partid, dar eu nu... Soțul, frații, toți au fost membri..., dar eu nu... eu-s moldoveancă (zâmbește).

Dar soțul d-stră cunoștea istoria familiei d-stră?

Dar cum altfel?... Cunoștea, desigur.

În familie, în privința asta nu erau probleme?

Nu, nu erau...

Dar, în general, în perioada ceea nu se prea vorbea de evenimentele ăstea...

Nu, nu prea... Parcă erau uitate... Iată, anul ăsta, ne-au menționat, ne-au dat câte 500 de lei... Nu știu de ce unii se rușinau de lucrurile astea... Eu cunosc persoane care se rușinau c-au fost deportate! Eu, spre exemplu, niciodată nu m-am rușinat, am spus adevărul. Dac-am fost deportată... ei și ce?

Odată cu destrămarea fostei URSS și cu instaurarea independenței ce s-a schimbat? Familia d-stră a fost reabilitată în această perioadă?

Familia noastră a fost reabilitată în perioada asta, în anii 90, adică foarte târziu... Nouă ne era totuna: reabilitat, nereabilitat..., dar tatăl retrăia grozav. Dar tatăl nu a prins evenimentul, el a decedat exact cu un an mai devreme. Noi toți am fost reabilitați, iar el nu... Noi mai apoi regretam că nu a mai ajuns sărmanul să se bucure... de reabilitarea asta.

Întrebările mele vă deranjează?

Nu, nu – deloc.  Mi-am amintit și eu de copilărie!

Copilăria chiar în Siberia copilărie rămâne.

Da. Grea a fost... Dar eu îmi amintesc cu plăcere cum luam schiurile, dar zăpada acolo era de vreo trei-patru metri, frigurile erau zdravene și pe schiuri eu mă duceam și căutam brad. Făceam brad în fiecare an. Brăduțul îl legam frumos și pe schiuri veneam acasă. Mama își făcea griji unde m-am dus, doar sunt băieții, puteau să meargă ei după brad. Nu, eu n-aveam încredere în nimeni, trebuia eu s-aleg brăduțul pentru revelion. Și iată lucrurile astea mi s-au întipărit în memorie!

Mai erau acolo foarte mulți cai sălbatici... Nu știu de ce erau caii ăștia fără supraveghere, nimeni nu ducea cont de ei... Și băieții îi prindeau, dar ei erau nărăvași, era foarte greu să prinzi un așa cal. Și ei îi prindeau totuși și-i învățau. Și odată iarna, de unde s-a luat herghelia ceea de cai, că traversau strada, dar noi, cu săniuțele am nimerit printre caii ceia. Când a auzit mama, mai n-a leșinat: „Au putut să te lovească caii ceia?”.

Cred că după războiul civil au fi rămas acei cai.

Nu știu de unde s-au luat... Lumea spunea că ăștia-s cai sălbatici, dar cum cai sălbatici?

Au sălbătăcit... Da, interesantă istorie... Iată, de cai prima dată aud. Vreau să vă întreb, tatăl d-stră purta ură față de puterea sovietică?

Da! Era agresiv și ura față de puterea sovietică a purtat-o în suflet până a murit. Și mulți săteni nu-l iubeau din cauza asta. Nu se putea el împăca cu faptul că i-a distrus viața. El și până la puterea sovietică era pentru dreptate, era foarte obiectiv. Pe la adunări el permanent vorbea, spunea tot direct și din cauza asta avea mulți dușmani.

Ce sentimente aveți dstră față de puterea sovietică? V-ați bucurat cînd a încetat să mai existe Uniunea Sovietică?

Cum să vă spun? ... Vă zic sincer, cinstit... când îl auzeam pe Gorbaciov la televizor că el ne dă libertatea asta, eu strigam de aici de pe loc „nu, nu... asta nu va duce la bine!”. Și, într-adevăr, vedeți cum e acuma? Unii au ajuns prea bogați... Dânsul așa și s-a exprimat: „Dacă omul are minte, de ce să nu fie bogat?”. Da, eu înțeleg, omul să fie bogat, dar din munca proprie..., dar nu din furat, din învârtit... Cu asta eu nu-s de acord. Și unii trăiesc prea sărac și ei nu merită să trăiască atât de sărac.

Fiind la școală, pot vedea copii foarte capabili care nu pot să intre la învățătură din cauză că n-au surse financiare. N-au cu ce învăța, n-au bani... Asta-i foarte greu, eu nu-s de acord cu lucrurile astea.

Astăzi după douăzeci de ani de independența vi s-a schimbat atitudinea față de trecut?.

Da. Chiar aseară priveam... Se zbat pentru istoria asta, istoria românilor... Consider că un sătuc, un cătun, un orășel are istoria sa, dar Moldovioara asta n-are dreptul să aibă istoria sa? Copilașul studiază în școală, las să știe istoria Moldovei, țara în care s-a născut. Eu nu-s împotriva istoriei românilor, dar totuși să știe istoria statului său.

Pe globul pământesc există mii de grupuri etnice și limbi..., dar state-s 200. Și noi suntem unul dintre aceste state... De ce să nu folosim șansa asta de a rămâne în istorie? Mai ales când te uiți ce se face peste râu, acolo la dânșii... e aceeași situație.

Vă mulțumesc foarte mult pentru acest interviu!

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 29 iulie 2012,

Transciere, 10-15 octombrie 2012.