Mircea (Mămăligă) Ecaterina Ion, a.n. 1943, s. Bălăurești, raionul Nisporeni

Stimata Dna Mircea, spuneți-ne, vă rog, unde v-ați născut, când, vorbiți-ne despre familia d-stră. 

Sunt născută în satul Bălăurești pe 22 decembrie 1943. Numele meu de fată este Mămăligă Ecaterina și am avut încă două surori mai mari și trei frați, ca atare, patru... Unul a fost Zinovii, care a plecat din viață la vârsta de 22 de ani. Tatăl avea armă și frații, ca băieții,  au încărcat arma și la întâmplare l-au împușcat în gât, astfel el a decedat. Eu atunci eram micuță și făceam cu mama „molitvă” (rugăciune).

Ce înseamnă că făceați „molitvă”, vă rugați împreună cu mama?

Nu. Când i se naște un copil, la biserică i se face mamei „molitvă”, că are copil mic și trebuie să se ducă. „Molitvă” i se făcea pentru mine, eu tocmai mă născusem. Și a venit cineva și i-a spus ce s-a întâmplat. Desigur, a fost o durere mare pentru părinți...

Mai apoi, Sofia, o soră, ea a fost căsătorită odată aici în Bălăurești și bărbatul i-a murit pe front, (nu știu multe detalii despre asta, doar că a fost în armata sovietică). Mai apoi s-a recăsătorit la Cotul Morii și a decedat și ea...

Mai apoi am avut și un frate Pavel...

La momentul deportării câți erați în familie?

Atunci eram doar eu cu fratele acasă... Fiindcă v-am spus: după sora era altă soră și era căsătorită și apoi fratele era căsătorit, dar el a fost și a luptat pe front și tot îl mai cercetau, nu știu ce voiau de la dânsul... I-au zis: „Ai tu noroc c-ai fost în armată, că altfel te ridicam și pe tine...”.

Ei, mai apoi, urmam fratele și eu... Și în momentul când ne-au deportat eram acasă numai eu și fratele. Tatăl a fost luat în 44...

Dar din ce motiv a fost arestat?

Tatăl a fost luat în baza articolului 58, din motive politice. Nu mai făcea el așa politică, pur și simplu, a fost delegat la primărie pe timpul guvernării românești.

Mama a murit de foame în 1946 și încă un frate, și rămăsesem numai noi doi acasă: eu (cea mai mică) și fratele.

Ce gospodărie ați avut d-stră atunci?

Ce gospodărie puteam să avem noi amândoi? Avea casă nenea care era într-o ogradă cu noi și noi deja. Ca atare, nenea a lucrat pe la Nemțeni la bancă și el povestea că era membru al partidului țărănist și tatăl al partidului liberal. Avea cai și nenea se ducea la Chișinău cu caii, se oprea la un han și participa la reuniunile și congresele de partid. Pământ avea nu știu cât, cam la 6 hectare poate, nu mai țin minte... Pe la Costești se duceau pe la lucru. Aveau pământ și pe aici, dar nu mai țin minte.

Fratele d-stră era mai mare?

Fratele meu era mai mare, eu sunt cea mai mică. Dânsul avea 18-19 ani... Eram noi amândoi și mai era și o bunică cu noi. Țin minte, bunelul se recăsătorise și murise, și rămăsesem noi doi și cu bunica, ea era din Cățăleni... Și odată ce-am ajuns până în ziua ceea când să ne ridice, adică la 6 iulie, asta am reținut în minte...

În acea dimineață, ca în oricare alta, cum mă trezeam dimineața, am vrut să ies afară pentru necesități fiziologice și iată că mă oprește un soldat și nu mi-a permis să ies nici în grădină, nici altă parte, nicăieri.

Mai apoi nu prea țin minte... îmi spunea sora că ne-au încărcat în căruță, mai apoi în tren. Soldatul i-a zis surorii mele: „Ce, vreai să te împușc?”

Eu aveam cinci ani și mama-mi murise la doi ani, am rămas doar cu fratele și țin minte că ne duceau prin trenuri și se opreau trenurile și se duceau cu căldările și ne aduceau mâncare de la diferite stații.

În Krasnoiarsk, când ne-au dus la duș, era un bocet și o nevoie, căci credeau că ne duc la împușcat. Dar au văzut deja că ne duc la baie și s-au mai liniștit toți.

Era un băietan și se sfia, căci nimerise între femei și se sfiau și femeile de dânsul...

Țin minte și barăcile..., erau lungi, fără uși, fără ferestre și fără despărțituri, dar dacă lumea noastră era cumsecade, oamenii au făcut despărțituri. Noi am trăit împreună cu fratele și vis-a-vis de noi era un moș Gheorghe Ionel, cu dânsul am fost trei, fiindcă era o familie și noi deja cu moș Gheorghe...

Dar bunica care era cu d-stră în casă?

Pe ea n-au luat-o, nu era pe listă...

Dacă e să ne întoarcem puțin, d-stră v-au explicat pentru ce vă deportează?

Nu pot să vă spun... Eu știu un secret pe care mi l-a spus un om, dar parcă mi-i incomod să-l spun.

Știți: când am venit, el a fost primul președinte aici, în sat... Nu departe de noi a trăit... Și mi-a zis: „Tincuță, n-a trebuit să vă ia pe voi, a trebuit să ia altă familie, dar au tăiat un nume feminin și au înscris numele „Ecaterina”. Mi-i incomod să spun, dar așa mi-a spus omul cela. Nu prea spun la nimeni asta.

Acum de ce n-ați vrea să spuneți asta?

Ei, mi-i incomod să mai fac cuiva momente neplăcute. Trăim nu rău cu persoanele respective și n-aș vrea să fac rău. Dumnezeu cu dânșii! Deja cât timp a trecut...

Deci, acolo, trăiam în barăcile celea cu moș Gheorghe și tare multe ploșnițe mai erau. Și pe fratele dacă-l mușca o ploșniță, el toată noaptea nu putea să doarmă. Și iată în odaie cum era fereastra, ușa, aici soba, colea patul unde dormea moș Gheorghe, iar sus dormeam eu cu fratele –se  făcuse un pătuc sus, era mai cald și dormeam acolo. Și pe urmă noi ne-am mutat de la moș Gheorghe în partea opusă a încăperii și fratele a făcut din două paturi unul de scânduri. Noi, copiii, ne dădeam huța, ca să nu ne mănânce ploșnițele, dar ele erau hâtre, veneau pe pod și săreau pe noi.

În Siberia eram singurei, dar ne-a ajutat foarte mult lumea. O femeie îmi spăla, spre exemplu, capul, căci n-avea cine s-o facă... Fratele se ducea dimineața la lucru, când venea seara eu deja dormeam, când se ducea dis-de-dimineața, eu iarăși dormeam încă. Eu cu fiica femeii celea mă certam și ziceam că: „Asta-i mama mea!”.

Pe atunci n-aveam haine cu ce ne duce la grădiniță și-mi cususe o altă femeie care n-avea copii dintr-un palton mai mare un paltonaș pentru mine...

Și așa am trăit noi acolo, la kilometrul 92, la stație era ca un sătuc, iar mai într-o parte pădurea și barăcile. Și noi ne duceam la școală la 92.

Am umblat acolo la grădiniță un an și ne deprindeau cu limba rusă. Parcă văd cum ședeam în jurul mesei și educatoarea ne învăța: „Eto potolok! Eto pol, eto stol, eto stul!”. Iar copiii ruși crăpau ușa și strigau: „Moldavane, moldavane!” și fugeau, mai apoi iarăși reveneau să ne zădăre.

Mai apoi, ne-am deprins noi, copiii mereu le deprind pe toate mai ușor. Și mai apoi nici nu ne deosebeam.

Ostilitatea asta după ce ați început a vorbi rusa a dispărut?

Da, deja nu ne prea deosebeam așa... Și am umblat și după clasa întâia la grădiniță, fiindcă n-avea cine să aibă grijă de mine... Vara am umblat la grădiniță. Mai apoi, am făcut clasa a doua. Îmi amintesc de un episod, când, năstrușnică cum sunt copiii, nu mă duceam la școală, până a aflat fratele și mi-a dat vreo două și mai apoi mă duceam.

Dar odată, eram prin clasa întâia, și am scris un „unu”, știți, așa ca și coasa, liniile nu le-am respectat, și iată că vine fratele și mă întreabă: „Ai scris?”, „Am scris!”, „Ia, arată!”, „Ei, am scris eu!”. Când s-a uitat el..., în seara ceea până la cinci m-a învățat a scrie. Toată foaia am scris-o, de la orele unu până la cinci.

Și momentul când am învățat tabla înmulțirii tot mi-a rămas în memorie. Măcar atâta grijă din partea fratelui, căci el era nevoit să mă lase și să se ducă să muncească.

Așa am învățat clasa întâia și a două. Și când eram clasa a doua, prin primăvară, ne-am mutat noi cu traiul la kilometrul 120. Noi la Parcium n-am stat, pentru că fratele s-a mutat cu lucrul la 120. El lucra ca brutar și am dormit și pe cuptor. Atunci pâinea nu se frământa ca și acum, frământau într-un vas mare de lemn și era un cuptor mare în care se făcea focul tot cu lemne.

La 120 am trăit cu o familie de ucraineni. Aveau doi copii – o fată și un băiat.

Despre ce fel de ucraineni e vorba?

Alții spuneau că în 50, dar eu țineam totuși că-n 51, dar poate eu greșesc, pe calea ferată i-a lăsat și pe ei, exact ca pe noi, i-a descărcat tot acolo. Și noi, copiii, veneam să vedem cine e, mă gândeam să nu fie cumva fratele meu pe acolo.

Ei tot așa au fost repartizați pe kilometri. Femeia ceea la care eram, ea a lucrat servitoare la brutărie, căci ei lucrau numai doi – el și ea. Și dânșii aveau drept acolo, perete în perete, două odăițe și eu am dormit cu fata ei, fratele a dormit cu băiatul ei. Am trăit acolo cât timp am învățat clasele a treia și a patra.

Ce-aș vrea să vă mai spun – ucrainenii aveau haine foarte frumoase. Oamenii ăștia erau de prin regiunea Drogobâci, aproape de polonezi. M-a impresionat faptul că aveau îmbrăcămintea lor de un specific aparte. Ei o țineau în geamantane. Aveau cămăși cusute de mână și ilinci cusute cu străluci și bluze cu mărgele. Și bărbații aveau cămăși cu mergele. Mai aveau fuste de lână, plisate, și șalinci din astea mari – verzi, roz, frumoase... cu țurțuri, fără țurțuri... Și când era o sărbătoare ceva, ei întotdeauna se îmbrăcau cu portul lor național.

În familia în care ne-am aflat băiatul lor permanent cosea, cosea flori, cosea cămăși, ei aveau și cămăși negre cu broderii de un galben mătăsos și cu roșu și în cruce putea să brodeze și în tot felul...

După aceea noi ne-am mutat cu traiul la Tupik, așa se numea stația... Între 117 și 120 se afla ea. Când încă eram la 120 noi ne duceam  în clasa a cincea la școala de la 117. Și ne duceam iarna, pe jos, pe calea ferată tot timpul. Iar când era foarte frig nu ne duceam, pentru că ne îngheța cerneala în călimări și era frig și-n școală, și uneori câte o săptămână-două nu învățam. Și îi sunt foarte recunoscătoare unei familii care m-a ținut vreo două săptămâni, era la Tupik. Ei au trăit în Micleușeni, e vorba de familia lui nenea Milea Zahariade, era o familie foarte cultă. Aveau două fete, o fată a lor era la Călărași, iar alta e neuropatolog, mi-au dat ei adresa ei, dar așa și n-am mai comunicat. Mi-a plăcut foarte mult familia respectivă, o familie foarte inteligentă și cumsecade.

După aceea ne-am mutat noi la Tupik și am umblat pe la 117. La 117 ne-au dat casă, cum se numește ea de tip filandez (finskii dom), tot acolo erau și părinții Mariei Birdu și Liubei Vrâncean și am umblat la 117 împreună la școală.

Când a murit Stalin, eram clasa a treia și am plâns. Odată ce plângea întreaga clasă, plângea învățătoarea, am plâns și eu și numai un băiat moldovean râdea. După acest eveniment au început a da drumul la oameni să circule mai liber...

Încă înainte de asta, eram clasa a treia și fratele meu a zis odată să mergem și să ne întâlnim cu tatăl nostru. Tata nostru era în lagărul de concentrare din apropiere. Alături de noi.

Când și cum ați aflat că tatăl d-stră e pe alături?

Prin țața Ana (Ana Vlas – a.t.), doar ați auzit-o cum povestea...

Eu am înțeles că dânsa nu v-a spus că s-a întâlnit cu tatăl d-stră?...

Lui frate-mi-o putea să-i spună, dar eu pe atunci zburdam, eram copil... În clasa a treia, deja eram la 120, fratele îmi zice să mergem să ne întâlnim cu tatăl.

Ne-am urcat pe-o bicicletă și am mers încolo, era toamnă, țin minte... Acolo erau doi soldați și fratele meu a intrat în vorbă cu ei și le-a spus cine suntem și pe cine căutăm, și băieții ceia au spus că acolo este așa persoană, dar ei l-au mutat în altă brigadă ca s-ajute acolo. Ei ne-au sfătuit să ne ascundem în tufișuri, să nu ne vadă, căci era interzis. Dânșii urmau să se ducă și să-i aducă și ne-au arătat locul unde am putea să-l vedem, noi ne-am ascuns acolo. Iată că a venit mașina, tatăl meu s-a dat jos și m-a luat pe brațe, dar eu mă feream că nu-l cunoșteam absolut deloc! Și dânsul plângea... Doar pentru puțin timp ne-au dat voie să vorbim și gata. Mai apoi, au plecat...

Iar tatăl meu mai apoi mereu îmi aducea aminte: „Ții minte, dragul tatei, când atunci ne-am văzut, că douăzeci și doi de oameni erau în mașină și vuia mașina de plâns”, căci fiecare avea familie și copii lor undeva departe erau pierduți...

Mai târziu tatăl îmi spunea asta... Pe urmă de la noi acolo lucrau în calitate de șoferi mai mulți oameni. De la Nisporeni alde Ciochină, mai erau persoane cunoscute. Fratele meu, dacă era flăcău, se cunoștea cu mulți, în așa mod toți mă recunoșteau și pe mine, spuneau așa: „Eto Kostina sestra!” și îmi dădeau câte o pâine-două și mă duceam cu șoferii în pădure, și cam pe unde era brigada de întemnițați mă dădeam jos, iar ei ca prin fir transmiteau unui altuia, atunci venea tatăl meu, și vorbeam cu el.

Iar într-o seară am mers eu și deja se întuneca, dar eu eram încă în pădure și îmi dăduse o coroniță făcută din orz și ședeam în pădure singurică. Treceau cam rar mașini și nu se opreau și a trecut o mașină, erau mai mulți acolo, și cineva a strigat: „Stoi! Stoi! Eto Kostina sestra!”. M-au luat și m-au dus acasă, c-aveam să stau toată noaptea acolo... (zâmbește).

Deja, pe urmă, au început a da drumul și la prizonieri și tatăl a venit la noi. S-a căsătorit tatăl și s-a căsătorit și fratele. Și a venit timpul că deja permiteau să ne întoarcem, dar fratele s-a căsătorit cu o rusoaică sau bielorusă, tanti Lena, Dumnezeu să-i ierte, că-s morți...

Acea rusoaică era localnică?

Iată, să mă crezi, că nu știu asta... Ea îmi spunea că a învățat prin Omsk, nu era ea, cred că, din părțile celea... Învățase de brutar în Novosibirsk, c-avea și poze, și eu, dacă eram deprinsă cu fratele, pentru că cu tata oricum mai la distanță eram. Tatăl voia mai repede să mă ia acasă, dar fratele mai zăbovea pe acolo, căci mai aveau și copii deja și întârziau să se întoarcă în Moldova. Eu nu voiam să mă întorc cu tatăl și moldovenii de prin Nisporeni, de acolo, îi ziceau: „Las-o, Costea, să se ducă, las-o!”. Și el răspundea: „Lasă să se ducă...”, dar de ici ... cu lacrimi. Și-apoi am venit cu tatăl încoace... Fratele a mai rămas acolo...

Asta deja după ce a fost posibil să se întoarcă deportații...

Da, asta după ce-o murit Stalin și au început a da drumul la lume... Tatăl, între timp, se recăsătorise acolo c-o femeie din Milești deportată și ea... Dar eu am vrut s-o ia pe una din lagăr, că acolo era și lagăr de femei, fiindcă odată mi-o trimis el o rochiță cusută exact pe mine și mi-a zis că avea acolo o femeie cunoscută, Dumnezeu s-o ierte!, și-mi trimisese din partea ei rochia și eu așa voiam s-o ia pe dânsa de nevastă. Dar tatăl a luat-o pe cea din Milești. Numele ei e Grib. Dânsa a fost deportată, fiindcă soțul ei cunoștea limba germană. A activat prin Odesa, a fost arestat, deportat și a murit în lagăr, nu s-a mai întors. Iar fosta lui soție s-a căsătorit cu tatăl și iată că în 1956 ne-am și întors în Moldova.

Am venit până la Bucovăț, de acolo drumul era greu nu era cu ce să circuli. Am venit până la Nisporeni și de la Nisporeni am venit cu trei căruțe cu copii din Bălăurești, care tocmai participase la un festival local. Eu am venit prima cu căruțele astea. Și deja copii m-au recunoscut să se pregăteau să mă bată, cum sunt copiii...

Am mers la fratele și apoi, a doua zi, a venit și tatăl și n-aveam unde locui, căci nouă nu ni s-a dat nimica. În locul nostru a trăit altcineva și mai apoi a vândut, a trăit și un președinte, apoi casa a nimerit iarăși la alții și, până la urmă, nouă nu ni s-a întors locul cela. Ne-au dat locul ăsta și căsuța ceea e făcută de tatăl, săracul... El a lucrat din plin aici. Se construia școală asta de alături  și era și ca paznic și ca șef de gospodărie ...

Fratele nu s-a mai întors atunci... Ne-a vizitat mai apoi, dar așa și nu s-a întors, a murit acolo... Au încercat ei să vină, dar așa și nu s-au împăcat cu Moldova..., mai întâi a plecat ea, mai apoi și el a urmat-o pe ea și pe copii... A avut șapte copii, doi băieți dintre care deja au murit și ei și au rămas cinci fete. Le mai sun din-cind-in-cind - ele acuma-s în Irkutsk.

Când m-am întors în Moldova, am mai învățat aici...

Când v-ați întors, vorbeați moldovenește?

Vorbeam greu limba maternă... După cum ați și întrebat, corespondență era, și eu îmi aduc aminte cum scriam eu „și fașeț” (în loc de „ce faceți”). Dacă m-am trezit acolo în rusește, când am venit aici, primul trimestru eu mai mult am vorbit în limba rusă, examen l-am dat la botanică și a fost în limba rusă în școala moldovenească...

Și-apoi am învățat clasa a șaptea aici. Acolo ca limbă străină învățasem engleza, iar aici – franceza, și n-am prea învățat-o eu, dar mi-au pus „patru”, că la toate celelalte învățam bine.

După asta am învățat la Nemțeni trei ani de zile, c-aici erau doar șapte clase. Am învățat trei ani de zile până într-a zecea, mi-am luat actele și am urmat exemplul unor fete și am dat actele la  institutul de  medicină. Eram tocmai certată cu o prietenă de-ale mele și ea urma să meargă la chimie la universitatea de stat, iar eu la medicină. Eu nu sunt de firea mea atât de îndrăzneață și nu-mi suridea activitatea pedagogică, fiindcă credeam că n-am să pot dirija copiii, c-o să mi se urce în cap și, astfel, mi-am zis că merg eu la institutul de medicină.

Când colo, ea a mers tot la Institutul de medicină, la stomatologie și eu, de ciudă, mi-am luat documentele și m-am dus la universitate cu două fete de la noi din sat. Dăduse două examene și ele se prăvăliseră. Le-am zis: „Stați că merg și eu acasă că nu voiam mai ales la istorie, că nu prea-mi place să vorbesc!”.

Mai apoi, am venit aici, am lucrat jumătate de an, am mai lucrat la Nisporenii-Noi instructoare de pionieri un an și ceva și am mers mai apoi la studii la institut, am intrat și am învățat...

La care institut?

La institutul de medicină. Am mers, totuși, la stomatologie, fiindcă asta îmi era dorința. Am absolvit și am venit la Nisporeni, fiindcă-mi era milă de tatăl meu, căci am fost despărțiți mult timp și cum aveam să-mi las eu tatăl așa...

La Nisporeni m-au repartizat la Zbieroaia. Și mie-mi era așa o ciudă c-am nimerit acolo! Nu voiam deloc la Zbieroaia, din cauză că mai înainte colhozul ajuta copiilor să facă studii. Dar eu când am mers să susțin examenele de admitere tocmai l-am întâlnit pe tatăl meu în vârstă cum stătea pe un parapet acolo. „Ce stai, tuță, aici?”, „Iată, ți-am adus un certificat de la ăștia...”. Când mă uit eu în ea, citesc că colhozul nu mă poate susține. Evident că n-am mai prezentat-o eu la comisie... Îmi era atât de ciudă, dar cred c-așa a fost să fie...

Și-am lucrat eu pân mai anul trecut, până în 2010...

D-stră familie ați avut, v-ați căsătorit?

Aici, în Bălăurești... M-am căsătorit în 1971.

Soțul știa despre istoria familiei d-stră?

Știa..., d-apoi cum? În 1972 a murit tatăl meu, în 1977- mama vitregă. Am o fiică născută în 1971, actualmente e în Cluj cu familia, alta e în Chișinău, dar nu mai spun chiar toate..., că e dureros... A fost cam bolnăvioară și bărbatul ei tot, au un băiețel care a suferit de paralizie cerebrală infantilă... și tot greutăți...

Cum va afectat în viața ulterioară faptul c-ați fost deportați?

Da, eram intimidați tot timpul, că dacă ceva, ne scoteau ochii. Era așa ceva. Mi-amintesc că la institut când a fost necesară autobiografia nici n-am prea scris acolo despre asta că puteam să nu fiu primită. Și chiar  când lucram, era aici unul, secretar de partid, iar soția lui lucra ca neuropatolog și el mai venea și controla lucrătorii de la fermă, și trecea și pe la noi. Dar eu lucram atunci în mai multe sectoare ca și stomatolog: Bălăurești, Zbieroaia, Grozești, Valea-Trăisteni, Bărboieni și odată m-a întâlnit și mi-a zis: „Ce, drăguță! Nici n-am știut c-ai fost deportată!...”.  M-a afectat cumva și i-am răspuns tot prin întrebare: „Dar ce?”. „Apoi iată, au vrut să-ți dea un ordin, dar cineva s-a ridicat și a zis c-ai fost deportată!”. Iată așa, te priva de anumite drepturi într-o măsură oarecare!

Dar d-stră în partid n-ați intrat?

N-am intrat, fiindcă din pricina asta părinții mei au suferit. Mie-mi spuneau: „Esli bî vî bâli v partii...”. Dar eu nu. Nu mi-a plăcut așa ceva și mai nu-mi venea să zic... (zâmbește). Mie îmi place să fiu de rând cu toți oamenii de treabă, să fiu liniștită. Și sunt foarte mulțumită și bogdaproste lui Dumnezeu, căci cât timp am lucrat am fost mulțumită de lume și lumea cred că a fost mulțumită de mine. Și am putut fi dedată cu suflet și cu tot serviciului. Puteți să întrebați pe orișicare mai în vârstă despre mine. Ce-am putut, am făcut să fie bine, poate pe mine m-am lăsat de multe ori păgubașă. Omul care a avut în viață o suferință mare, devine mai înțelegător. Iar noi, cei care am fost deportați, am devenit ca și niște frați.

Asta acolo sau și după, când v-ați întors?

 Și după...

Bine,  în perioada sovietică despre asta nu se prea discuta... După s-a putut vorbi liber despre asta...

Nu... de asta nici nu discutam... Nici măcar cu tatăl... Și-mi pare rău acum că n-am discutat cu tatăl meu, căci vă spun că el zicea că n-a fost deloc vinovat cu nimic...

Dar d-stră n-ați discutat cu tatăl despre asta din ce motiv?

Fiindcă persista parcă o frică să vorbim despre asta și, în general, e vorba de momente de viață neplăcute... Mi-a spus doar atât: „Dragul tatei, noi n-am fost vinoveți și ajunsese oamenii c-aveau 38 de kilograme!”. Așa de greu era în lagăre de concentrare... Cred că i-a fost deloc ușor acolo... și să-l răscolesc tot nu i-ar fi fost ușor și lui să-și amintească de acele momente.

Dar el nu încerca singur să vă povestească câte ceva din acele timpuri?

Nu... Dar nici eu nu prea stăteam pe-acasă în general. Trebuia să plec ba la Nemțeni, ba la Nisporeni în perioada când lucram. Și pe urmă, iată, îți pare rău...

Bunăoară, încă când ne aflam în Siberia, eu auzeam cum vorbesc cei mai mari, că era club acolo și la început nu le dădeau voie la moldoveni să cânte muzică de-a noastră națională, că de ceva îi amenințau cu bătaie. Și odată moldovenii când au luat și i-au bătut pe localnicii ceia, dar mai erau și soldați pe acolo și rușii pe urmă le ziceau la ai noștri: „Ei, moldavane”, dacă vin soldații să țineți cu noi!

Ș-apoi țin minte cum auzeam că spuneau că n-aveau ce mânca... Și era așa, căci se ducea lumea și dădea un covor pe-o căldare de cartofi. Aveau câte ceva oamenii, chiar și o pernă o dădeau pentru ca să capete ceva de-ale gurii.

Ce mai auzeam e că munca acolo nu era remunerată deloc. Nu le plăteau oamenilor. Cineva putea banii în buzunar, până când n-a venit un control. Și pe contabil, și încă pe nu știu care încă i-au destituit din funcții și, după asta, au început oamenii a primi câte ceva. Dar la început se zicea că lemnul mai întâi a fost trimis prin țară și mai apoi au venit banii... Eu țin minte că se vorbeau lucrurile astea...

Dar la școală noi eram în clasă copii de diferite naționalități: ruși, ucraineni, moldoveni, evrei și eu una n-am avut probleme, să mă bat cu cineva...

Iată, mai apoi, mă întâlneam prin Nisporeni cu băieți de prin Milești și din alte sate care mă cunoșteau, căci noi, dac-am trăit la 92 și, mai apoi, la 120, cei de la 92 mă mai țineau minte. Eu mergeam pe lângă stația de autobus din vale, mai sfioasă și unul de la stație îmi strigă: „Tincuța, mergi, nu te rușina!” (zâmbește). Care-mi spuneau „Tincuța” deja știam c-a fost în deportare, ăsta e numele meu de copil mic, de acolo...

Odată m-am dus acolo la club, în centru, m-am așezat și unul mi-a zis: „Tincuța, ții minte când te apăram de băieți?”. Cred că mă mai băteau și pe mine câteodată băieții totuși... Și eu i-am răspuns: „Măi, care mă mai bătea oare, dacă toți mă apărați!” (râde).

Ați spus că mama și un frate au murit în 46... Mulți au murit, în general, în Bălăurești de foame?

Iată, nu știu câți au murit... Poate mama n-a murit de foame, ea a fost și bolnăvioară, căci, când era tatăl meu la închisoare la Chișinău, s-a dus cu căruța la Chișinău și înapoi și a apucat-o o ploaie. Și cred că o zăcut, ce-a avut... poate pneumonie cronică sau alceva... Dar de foame, iată, aveam să mor și eu, dar dacă am avut zile, am supraviețuit... Îmi cosese, după cum am aflat, și haine de moarte tot...

Pe toți îi întreb și vă întreb și pe d-stră, schimbările din anii 90 cum le-ați perceput?

Am fost de acord cu independența țării noastre, numai că, iată, rău a ieșit cu Transnistria. Noi eram aici în sat și era un om care zicea că cu ajutor internațional Transnistria va fi a Moldovei. Și eu am zis că dă, Doamne, să fie, dar nu se știe, căci poziția lor e poziția lor... E neplăcut, desigur...

Vreau ca țara noastră să fie independentă, dar e cam haos pe la noi... Ba se urăsc, ba nu știu ce... Dar sunt oameni culți, cu studii terminate... Eu socot că omul de la conducere nu trebuie să urască atâta...

Față de putrerea sovietică, comuniști care-i atitudinea d-stră?

Comuniștii?... Depinde de comunist. Eu așa mă gândesc... Știți că nici fratele meu n-a fost nici în partid, nici nimic... V-am spus că eram sătui..., dacă ne-au ridicat... Depinde de comuniști... Cum îi acum situația, n-ar trebui să boicoteze în dodii atâta ședințele parlamentului...

Dar atunci în Siberia, eram copil și ne jucam cu toții laolaltă... Poate acei maturi aveau anumite convingeri în acest sens, dar noi, copiii...

Eu eram pe atunci cu părul blond, deschis... ca o rusoaică... și pusese una pariu că sunt de naționalitate rusă și când m-a întrebat cine-s a înțeles c-a pierdut pariul... Nici nu ne deosebeam...

Am venit înapoi, în Moldova și uitasem unele cuvinte moldovenești, dar mai apoi îndată s-a restabilit tot.

Ecaterina Ivanovna, eu vă mulțumesc și pentru interviu, și, în special, pentru ajutorul acordat în realizarea proiectului nostru.

Interviu si redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 3 august 2012,

Transcriere din 14 ianuarie 2013.