Colbasiuc (Slesareva) Maria Ilarion, a.n. 1938, s. Slobozia Doamnei (Orhei)  

Maria Ilarionovna, Vă rog frumos să-mi povestiți când și unde v-ați născut, vorbiți-mi și despre familia d-stră: mama, tatăl, frați, surori...

Un frate acolo mi s-a născut... M-am născut în satul Slobozia Doamnei pe data de 7 aprilie 1938. În satul natal am trăit, am umblat la grădiniță, apoi la școală. Casa noastră în Slobodka (Slobozia Doamnei – a.t.) era acolo unde-i acum casa cea cu cinci etaje, nu departe de moara asta de lângă poduri. Acolo a fost casa noastră, tocmai peste drum de școală. Eu mergeam la școală doar trecând drumul.

Tatăl lucra la moară ca mecanic, dânsul era bun specialist în motoarele germane „Diesel”... Mama nu lucra nicăieri, era casnică...

Ați avut frați, surori?...

Nu, eu am fost singura la părinți... Tatăl a avut trei surori și trăiau tot în ogradă cu noi, aici, în casa asta, peste drum de școală... La noi în curte erau două case, tatăl le-a cumpărat... una era mai bună, dar în alta trăiau surorile lui, căci ele n-au fost căsătorite.

Părinții au avut pământ? Ceva gospodărie?...

Ei nu... Dar au avut părinții mamei mele. Ei trăiau peste pod, când treci din Slobodka, după primul pod, din partea dreaptă era căsuța bunicii. Bunicul (tătăl mamei) făcea frânghii din cânepă, iar bunica pe lângă casă... ea vindea răsărită. Ea avea un coș pe care mă ruga s-o ajut să-l ducă în locul unde se făcea jocul în zilele de duminică sau sărbătoare. O lăsam acolo cu coșnița și cu scăunelul, dânsa îmi spunea când să vin și s-o ajut să se întoarcă. Mă mai ruga să merg la un evreu de peste pod, el vindea băuturi alcoolice, și să-i cumpăr o sticluță de 250 gr de vin și patru covrigi: „Doi ție o să ți-i iai, doi o să mi-i aduci mie”. Îi mânca cât stătea cu răsărita acolo.

Tatăl, după cum v-am mai spus, a lucrat toată viața la moară, a lucrat ca mecanic... Și iată că într-o bună zi s-a prăbușit o parte din gardul dimprejurul morii. Tatăl i-a îndemnat pe doi lucrători tineri de la moară să pună gardul la loc. Pe atunci aici erau românii și cum făceau ordine să pună gardul, lucrătorii ceia au găsit o insignă cu Lenin. Dânșii au luat insigna, au venit la tatăl să întrebe ce să facă. Tatăl le-a zis: „Ce-ați venit la mine?”, atunci dânșii, sfătuiți probabil de cineva, au mers la organele de securitate, la „Siguranță” cum se numea atunci acest serviciu... și au explicat așa: „Am găsit insigna asta și domnul Slesarev a zis să facem cu ea ce vrem...”. „Voi spuneți drept?”. „Da...”. „Puneți mâna pe cruce!” (c-așa era la români). Ei au pus mâna pe cruce și pe tatăl în 24 de ore trebuia să-l pună la zid din cauza acelei insigne. Nici măcar nu el o găsise, ci ei au găsit-o.

O nepoată de-a mamei a scris o plângere la Antonescu, căci el atunci era la putere. Am plecat la București la Antonescu cu mama, mama a picat în genunchi în fața lui și eu tot... El s-a apropiat de mama, a ridicat-o: „Doamnă, ridicați-vă..., liniștiți-vă...”. A citit plângerea și a zis: „Noi vom ridica documentele..., liniștiți-vă, duceți-vă acasă, soțul d-stră n-o să fie împușcat!”. Așa și a fost, pe tatăl nu l-au împușcat, dar l-au trimis la muncă în Germania. Acolo a lucrat ca și specialist în domeniul motoarelor. Dar a evadat cu încă doi oameni, au trecut înot Dunărea, dar au ieșit la malul opus doar în doi, unul s-a pierdut.

Într-o seară stăteam eu pe prispă, mama era în sat, iar sora mamei își făcea cruce în casă și aud scârțâind portița... Eu atunci unde fac: „Cine-i acolo? Nu-i nimeni acasă, doar eu!...”. „Marusica, ăsta-s eu, tăticul tău!”. „Tăticul meu nu-i aici, el e plecat, dumitale mă amăgești!” i-am zis și repede am fugit la vecine și le-am chemat. Au venit vecinile Vasilița și Agafica: „Nenea Lionea! Nenea Lionea!”. Vestea s-a dus prin sat, avea tatăl un coleg bun, care tot lucra mecanic, nenea Vasea Bulat, a venit acela, s-au strâns toți și tatăl a început să povestească pe unde a fost și cum a fost...

El s-a întors și a început a lucra iarăși la moară. Dar când l-au ridicat sovieticii, au venit în dimineață la orele patru.

În ce an?

În 1946. La patru dimineața cu cei doi militari a venit de la Sovietul sătesc unul Lionea Mocanu și ei i-au zis tatălui în două ceasuri să fie gata, pentru că deja îl și aștepta mașina. Nouă ne-a spus să mergem a doua zi la Chișinău, că pe la Visterniceni o să meargă trenul și o să-l vedem acolo când va pleca. Așa și am făcut, dar trenul era arhiplin și n-am mai putut să-l observăm în acea mulțime pe tatăl nostru. Toți cei adunați ca și noi le făceau celor din tren din mână a adio. Și noi le-am arătat ”adio” acolo, am plâns ... Mama a căzut acolo, i s-a făcut rău cu inima...

De ce l-au ridicat de astă dată pe tatăl d-stră?

Deoarece a fost la mijloc istoria ceea cu insigna, el a fost un deportat pe linie politică...

El a fost deportat în Republica Karelo-Fină, orașul Segheja[1], acolo era lacurile Ladoga și Onega. Acolo erau și baracele lor. Aflând autoritățile ce specializare are tatăl, l-au trimis la muncă în cadrul Combinatului de celuloză și hârtie din acel oraș. Era mare combinatul cela și acolo lucrau doar deportați.

Noi trăiam aici, tatăl era acolo. Pâinea se dădea atunci pe cartele, iar nouă cartele nu ne dădeau, fiindcă tatăl era ridicat.

Pământ și gospodărie n-ați avut?

N-am avut, numai cât casa. Părinții mamei mele unde e pietrăria aveau o livadă... Acuma acolo-s case, dar pe vremurile celea bunelul avea livadă, vie... Avea și o alee de nucari, o țin minte... Mai era acolo și un izvor.

Ăștia au fost anii foametei...

Și dacă cartele nu ne-au dat, nimic nu ne dădea, ne duceam și strângeam stege pe șes... Tocmai venise de la război și fratele mamei (ei au fost 12 copii la bunica). El se numea unchiul Stiopa. El era rănit și permanent trebuia să-i spăl bandajele de la picioare. Mai apoi de răni și a murit. Mai venise, mai apoi, încă un frate al mamei de la război – nenea Cuzea. Ambii au venit de la război după ce pe tatăl îl ridicase. Nenea Cuzea mi-a dat un „bușlat” de-al său, pantaloni vătuiți, căciula. Tu eram micuță și mama mi le-a prefăcut.

Și așa noi am plecat la tatăl nostru. Ne-am dus încolo singure cu mama, pentru că n-aveam aici cu ce trăi! Livada, pământul  - au luat tot, nu mai era nimic al nostru.

Nu mai știu câte zile noi am mers, ne-am condus de adresă... Am ajuns noi acolo, dar la Combinatul cela nu puteam intra, fiindcă acolo lucrau doar deținuți. Am prezentat la intrare documentele și acolo ne-au semnat permise și mie, și mamei, și am intrat la fabrica ceea. Prin combinatul cela mergea și trenul și se încărca cu marfă. De la combinat ne-au urcat într-o „vagonetkă” și ne-au dus tocmai la iazul cela unde trăiau alde tata, la baracele celea. Într-o încăpere era o sobă și noi trăiam câte zece-cincisprezece oameni, aveam paturile noastre fiecare și se făcea focul cu brichet de acela care puțea, sobele erau mari-mari, tatăl spuneau că ele-s făcute de nemți.

Tatăl trăia cu d-stră?

Nu, tatăl nu trăia cu noi, dar cine venea la deținuți, adică membri ai familiilor lor  trăiau în baracele celea... Tatăl era mecanic la vapoarele astea mari care mergeau încolo și încoace.

Când am mers încolo, m-au dat la școală, dar eu nu cunoșteam limba rusă și mereu plângeam și mă rugam... nu știam multe cuvinte în rusă, spre exemplu, spuneam „bicicletă” la „velosiped” și așa și am rămas cu porecla asta, „bicicletă” pentru tot timpul aflării noastre acolo!

Mai venise familii de-ale noastre încolo, era, bunăoară, familia Lupașcu din Isacova, Doibani din satul nostru, dar nu l-am văzut, fiindcă nu eram împreună. Despre alde Lupașcu știu că le dăduse o odaie acolo.

Li nouă mai tîrziu ne-au dat case din brevna (bușteni – a.t.), tualeta era afară, toate afară, bucătăria comună și în casă două odăi pentru două familii. Acolo s-a născut fratele meu...

Cu ce se ocupa mama d-stră acolo?

Am să vă spun cu ce... Când eram acolo pe teritoriu, apoi ea lucra la vapoarele celea ca paznic. Stătea sus în vapor, căci era noaptea luminație, tot se vedea...

Salariu primea pentru asta sau nu?

De bani nu știu... Pentru munca ei îi dădeau niște ațe de șters mâinile „vetoși”. Erau și curate, nu numai murdare. Ea le aducea acasă, din aceste ațe făcea ghemuri și noaptea, cât mai stătea ca paznic, mai împletea câte o față de masă și alte lucruri...

Iar eu umblam la școală și trăiam într-o casă cu o colegă de clasă. Am în vedere când am trecut din baracă în casa ceea de lemn. Odată am luat lucruri împletite de mama și le-am arătat învățătoarelor, care, mai apoi, m-au îndemnat s-o rog pe mama să le împletească lucruri pentru dânsele, dar odată cu nașterea fratelui mama n-a mai putut să se ocupe de îndeletnicirea asta.

Când am mers La școală acolo, în caietele mele culoare roșie era mai multă decât cea albastră, din cauza greșelilor pe care le comiteam, scriind în limba rusă... și eu plângeam! Mă duceam la tătăl, îi picam în genunchi și-l rugam: „Tată, dă-mi drumul să plec acasă! Eu voi pleca singură, căci știu drumul, numai că mama să mă urce în tren și eu voi ajunge singură acasă!”.

Deși tare mă temeam de surorile tatălui,  - erau deosebite de felul lor și toată viața n-au fost căsătorite, - dar deja eram gata să trec peste această frică, numai să ajung acasă și să continui școala la noi...

Mai apoi mama s-a dus la școală, a vorbit cu administrația și s-a înțeles să vină o învățătoare la noi acasă și se ocupe cu mine adăugător. Și încetul cu încetul am început a învăța acolo...

Fratele în ce an vi s-a născut?

Fratele în 1950...

Cu tatăl cum vă vedeați?

Tatăl permanent a trăit aparte de noi, cu deținuții... Le ofereau însă în anumite zile timp liber, spre exemplu, duminică, să poată vizita apropiații. Și tatăl venea la noi acasă. Ne vedeam și mai apoi el pleca înapoi. În odaie aveam două paturi: al mamei și fratelui și dincoace patul meu, și masa, și atât...

În 1953 mama, fratele și eu ne-am întors acasă în Moldova, tatăl, însă, a mai stat acolo încă un an de zile, mai precis, încă nouă luni.

Unde anume v-ați întors?

Acasă în sat, la Slobozia-Doamnei. Casa nu  ne-o luase c-au fost trei surori ale tatălui și ele au rămas acolo, altfel aveau să ne-o ia... Dar și familiei Doibani, la fel, nu le-au luat casa. Și familiei Lupașcu tot nu le-au luat casa, fiindcă iarăși au rămas acolo rude în locul lor.

Când ați plecat, acolo la locul nou v-au făcut înscriere?

Eu nu știu cu ce statut am stat noi acolo și în ce mod am fost înscriși... Ne-am întors direct acasă. Casa ne aștepta încuiată... N-am avut probleme cu puterea, cu Sovietul sătesc.

După ce m-am întors, mi-am continuat studiile la școala rusă...

Mai vorbim un pic despre Segheja. Care era regimul de alimentație, ce mâncați acolo?

Mâncam ce puteam procura de la magazin... Ne hrăneam doar din salariul mamei, pentru că tatăl nu primea nimic, era condamnat... Când însă ne-au dat deja apartamentul ăsta cu o odaie, mama lucra ca servitoare la magazin, spăla podelele și ea acolo primea salariu...

Cum erau relațiile cu localnicii și cine trăia prin părțile celea?

Localnicii erau ruși, dar mai erau ridicați acolo, reprezentanți ai feluritelor naționalități...

Familii ca a d-stră mai erau acolo?

Nu țin minte...

Ați avut prieteni, cu alți copii acolo cum vă împăcați?

Bine mă împăcam... Numai că la școală-mi spuneau „moldavanka-țâganka” și „bicicletă”, așa îmi erau poreclele. Pe urmă, însă, încetul cu încetul, am și deprins limba rusă... Și când am venit, am absolvit deja școala rusă la Orhei.

Tata, spuneați, s-a întors mai tîrziu...

Da peste 9 luni după noi. După ce s-a întors, el a lucrat în mai multe locuri: la „Remstroi”, la Fabrica de mobilă, a fost la locuri de muncă foarte bune, niciodată nu i-au mai amintit c-a fost deportat.

Mama s-a angajat și ea la lucru la niște evrei de peste pod care făceau covrigi, pentru că când am venit mai era foarte greu. V-am spus că umblam pe șes și strângeam stege...

D-stră ce studii ați mai făcut după absolvirea școlii?

După școală n-am putut să merg din start la muncă, fiindcă nu aveam anii. M-au pus cu-n an mai mare și apoi am putut să muncesc. Mai întâi am lucrat la fabrică, făceam găuri la nasturi... Lucram în trei schimburi...

După asta, am lucrat la fabrica de covoare. După fabrica de covoare am intrat la „Gortorg” să vând pâine.

Abia după asta am intrat la studii la Tehnicumul (Școla Profesională – a.t.) din Chișinău, am absolvit Tehnicumul cu specializarea „tovaroved”. După studii am lucrat la restaurantul „Codru”  și la Orhei la restaurant am lucrat. Pe urmă iarăși  la „Codru” în pădure ca bufetieră. Cum am terminat tehnicumul, atunci m-au numit „zav...” (șefă – a.t.) la un restaurant. Mi-a fost foarte greu la restaurantul cela, mă duceam dimineața la muncă și nu știam de mă voi mai întoarce seara, căci erau tineri periculoși, care veneau la restaurant, consumau alcool și făceau bazaconii. Mai aveam noroc de șeful miliției de atunci, tovarășul Loza, care mi-a spus să-i dau doar un sunet și-i va pune la punct pe toți. A doua zi, mai apoi, veneau vlăjganii ceia și-mi reproșau de ce am telefonat la miliție:. - „Dar ce aveam eu să sun la miliție?” - „Păi, l-au luat pe Mitea!”. - „Înseamnă că s-a comportat respectiv, dacă l-au luat...”.

În 1993 am ieșit la pensie. Am născut trei copii și la vârsta de 53 de ani am ieșit la pensie.

După ce v-ați întors d-stră și tatăl d-stră cineva v-a amintit, v-a reproșat că tatăl d-stră a fost deportat?

Eu singură am scris la Ministerul Afacerilor Interne o explicație detaliată, eu deja trăiam la Chișinău, căci a murit o tanti de-a soțului și i-a rămas lui apartamentul cu o odaie și eu trăiam acolo. Și persoane care au fost și ele deportate mi-au sugerat să scriu, ... pentru că nu primeam nici un fel de compensație, nimic... După această scrisoare, am fost chemată și mi s-a dat carnet...

Ce înseamnă pentru d-stră Puterea sovietică?

Ce-aș putea eu să vă spun?... Atunci era 16 copeici o pâine. Și erau oamenii îndestulați. Acum, vreau să vă spun, că nu toți au posibilitatea să trăiască așa cum trăiesc unii de bine.

Eu n-am fost nici octombrel, nici pionier, nici comsomolistă, fiindcă tatăl a fost deportat...  

Dar ați fi vrut să intrați?

N-am mai vrut eu... Mama mi-a zis: „Îți trebuie?... Ajunge cât a suferit tatăl! Nu-ți mai trebuie nici un comsomol, nici nimic... Stai așa cum ești și gata!”.

Din cauza faptului că tata era deportat. Va spus cineva ceva în sensul ăsta?

Nu, nici nu mi-au spus, dar nici nu mi-au propus...

A fost vreo perioadă din viața d-stră despre care-ați putea spune c-ați fost fericită?

N-aș putea să spun c-am fost fericită... Tare mult am suferit... (lăcrimează...) în copilărie! La maturitate deja lucram singură, soțul a lucrat la „Gortorg”, la frigiderile astea...

A fost greu... Am uitat să vă spun că tatăl a stat în închisoare și la Chișinău. Asta pe timpul românilor. Era cu lanțuri la mâini și la picioare. Ei stăteau în rând la pușcărie în celule și eu pe gaură mă uitam unde stă el (tatăl meu avea mustăți). Numai la copii dădeau drumul acolo, când ne deschidea portița, eu alergam încolo la el. Mama între timp îmi punea în buzunare biscuiți, țigări, o sticluță de lapte pentru el. Dacă nu era la acel moment cu mâinile înlănțuite, apoi mă lua pe brațe și-mi lua din buzunare cele pregătite.

Mai încoace deja lucram și eu, și soțul... N-am avut cu nimeni nimic. Am un stagiu de muncă de 41 de ani. Am cântat în ansamblul „Codru” 33 de ani. Am fost și-n Germania, și-n Polonia, și-n Italia. Mama mea și toate neamurile mele au cântat bine. Eu cântam cântece populare rusești, ca și Ludmila Zâkina. Eu cânt ca și dînsa.

Dar acum mai cântați?

Mai cânt când mă cheamă....

Ați putea să-mi cântați și mie?

În limba rusă... Mi-au trimis copiii texte de cântece, am doi băieți, trăiesc în Saratov.

De ce trăiesc acolo?

Verișoara mea (fiica surorii mamei) a trăit în Saratov. A plecat cum se duceau înainte la muncă în Rusia. Apoi iată, ea a plecat, acolo s-a căsătorit, a născut patru copii și, mai apoi, ei, copiii verișoarei, au venit să trăiască în Moldova. O nepoată s-a întors înapoi în Rusia.

Băieții au plecat când aici a început tărăboiul: „Cemodan, vokzal, Rosia!”. Eu sunt lipovancă pe linia mamei, mama era Dușkevici, soțul meu e ucrainean – Slesari. Din familia tatălui meu erau probabil cineva moldoveni, dar eu nu-i cunosc. Pe bunica (mama lui) numai de pe poză o cunosc, căci era așa o babă ”statnaia” și avea un toiag pe care-l ținea în mână pe acea fotografie.

Aici, până la deportarea tatălui, limba rusă n-o cunoșteam, acolo m-am învățat a vorbi rusește. Acum la noi este biserică lipovenească, eu umblu la această biserică, cânt în strană... (cântă: „Я на горку шла…”)

Aveți o voce fantastică!...

Dacă aveți timp, vă pot pune casetele înregistrate în Rusia, unde eu cânt în corul din Saratov. Căci acum eu jumătate de an locuiesc aici și jumătate de an acolo, la copii.

Ați spus c-ați avut trei copii...

Fiica mi-a decedat în 1980 toamna, ea era copilul mijlociu, învăța la Piter, a îndemnat-o o vară de-a doilea, cu un an mai mare ca ea, să meargă acolo la studii unde intrase și ea. Tocmai erau la muncă în câmp, la strâns cartofi, încolo îi duceau cu autobuzele, pe grupe, odată când pornise primele înghețuri, veneau înapoi după lucrua, iar autobuzele erau din cele mici, PAZ-icuri, ușa se deschidea într-o parte... ea ședea chiar lângă ușă. La un momnent dat autobusul începuse să cadă pe o parte, fiica mea a deschis ușa și a sărit! Și a acoperit-o autobuzul... Și gata! Și iată că am rămas doar cu doi băieți. Cel mai mare e din 1959, fata e din 61 și cel mai mic e din 69.

Cum ați spus: s-a început tăvălugul... „perestroika”... Dar cum v-a afectat asta pe d-stră?... Băieții Dstră cunoșteau limba moldovenească?

Da, s-a început: „Cemodan, vokzal, Rossia!”... Ei au învățat în școală rusă... în deal acolo unde trăiam...

Și nu vorbeau moldovenește?...

De ce nu vorbeau... vorbeau și moldovenește, numai c-au învățat în școală rusă și de când venisem de acolo, noi vorbeam permanent rusește...

Băieții au hotărât să plece la Saratov, acolo locuia verișoara mea și am vorbit cu ea în acest sens...

Băiatul cel mai mare, bunăoară, a fost căsătorit aici, are două fete: cea mai mare lucrează la magazinul „Fidesco”, cea mai mică lucrează la Moscova, soția lui e din Susleni, dar au divorțat, căci ea a început a-i fi infidelă. El atunci mi-a zis: „Mamă, ori plec de aici, ori va trebui să stau la închisoare!”. Ea lucra la „Gortorg”  contabil...

De la bun început i-am rugat să se întâlnească măcar un an, să fie copii cuminți, dar n-a fost să fie, ea deja era însărcinată când a trebuit să joace nunta la Susleni. Eu nici măcar n-am fost la nuntă, căci i-am rugat să aibă răbdare, să pot face un an de zile de la moartea fiicăi.... și nu m-au ascultat.

Mai apoi, ea a început a „umbla cu nunta”. El odată o prinsese cu unul la serviciu, a doua oară iarăși... și așa n-a ieșit nimic din ea!

D-stră de ce nu vă stabiliți, bunăoară, la Saratov cu traiul permanent?

Nu mă pot deprinde acolo. Aici mi-i patria, aici m-am născut!

Viața din Moldova cum vă pare?

Dar d-stră nu priviți televizorul? Nu vedeți ce se face? Mie, spre exemplu, nu-mi place politica care se face la noi, în Moldova... Uitați-vă la țară ce se face! Cunosc oameni care duc mai că foame... Oare nu comunic eu cu oamenii? Cine-i de acord cu politica lui Ghimpu?

D-stră drept cine vă considerați? Lipoveancă, rusoaică, moldoveancă?

Eu aici m-am născut! Și eu întotdeauna spun: sunt moldoveancă în primul rând! Tatăl meu tot așa, a fost și moldovean, și rus... Dar el pentru patrie își dădea și sufletul!

Pentru care patrie?

Pentru patria de aici, pentru locurile natale...

El în partid n-a intrat?

Ferit-a Sfântul! Niciodată! Nici eu n-am fost niciodată!

Mie mi-ajunge de toate, deși sunt foarte bolnavă... Am avut atac de cord în două rânduri: inima, ficatul, picioarele... Osteoporoză am, carne nu consum deloc... Mănânc numai supă, te miri ce... Pește mănânc câte puțin... Mie nu-mi trebuie multe. Mie mi-i bine și aici, și la Saratov când plec tot mi-i bine. Acolo încă mai demult, când am fost cu soțul, lui i-au plăcut locurile celea, e și acolo multă verdeață, căci suntem cam la aceeași latitudine. Noi aveam aici casă, am vândut-o și am mers să trăim acolo. Am stat acolo trei ani, el s-a îmbolnăvit de cancer și n-a vrut să moară acolo: „Mergem înapoi acasă!”. Și hai înapoi!...

Am avut acolo o vilă foarte bună și o grădină la fel... Când am cumpărat casa ceea, veranda ei de lemn cădea... El a zis că vom face casa așa cum se fac prin părțile noastre. Am dat tot jos și băieții au venit și au săpat veranda ceea, au făcut beci dedesubt. De asupra beciului am ridicat o verandă frumoasă din piatră albă. Toți veneau să vadă și ne întrebau de unde avem așa ceva. Iar noi spuneam că în Moldova așa se face! „Iar voi aici vă faceți câte o cocioabă și trăiți în ea până ce cade pe voi!”.

Vam spus că aici 33 de ani am participat la cor. Acolo la fel am început a cânta în cor... Mă stimează foarte mult, puteți auzi pe casetele audio cântecele pe care le cântă corul nostru din Saratov. Acolo pe mine toți mă stimează... Și pe băieții mei tot! Cel mai mare e un sudor foarte bun, se pricepe la toate...

Poate îmi mai cântați vreun cântec?

D-na Colbasiuc cântă „Живет моя отрада...”

Bravo! (aplaudă...) Și vă mai plângeți că vă simțiți rău! Păi așa numai un om puternic poate să cânte!

Mama a avut un așa glas! Dar ei zece copii au fost în familie. Și când se strângeau și începeau a cânta, răsuna toată Slobodka. Și acest obicei de a ne aduna și a cânta n-a încetat nici în timpul autorităților românești, deși ne spuneau să ne oprim, să nu mai cântăm...

Ați spus că este biserică lipovenească, dar este și comunitatea lipovenilor...?

Aici foarte puțin lipoveni sunt! La Cunicea mai sunt, dar la noi foarte puțini. Moare lumea... Și eu mă pregătesc deja... Spre asta merg. Inima mă deranjează rău și picioarele, și oasele toate, căci au fost răcite din copilărie.

Ați avut probleme de sănătate încă de atunci?

Păi, sigur că.... Dacă umblam în ciuboțele de cauciuc și era frig!

Vă mulțumesc frumos pentru interviu!

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 21 august 2012

Transcriere din 19 mai 2013

[1] Сеге́жа (карельск. Segeža, фин. Sekee, Sekehe) — город (с 1943 года) в России, в Карелии, административный центр Сегежского района. Своё происхождение основа названия Сегежа ведет от карельского sees (род. падеж sekehen) — «чистый, светлый» (кар. Seesjarvi — рус. Сегозеро)