Cultuclu (Paraschiv) Maria Zinovie, a.n. 1946 (47), or. Orhei

Acest interviu este unul special. Dna Cultuclu în virtutea vîrstei foarte mici nu putea ține minte evenimentele din 1949 și din următorii câțiva ani. Maria Cultuclu (ea recunoaște singură) în mare măsură reproduce nu propriile memorii, ci ceea ce a auzit de la alții (rude, străini) sau a citit.  Aici avem un fenomen care poate fi numit post-memorie. Interviul, deci, trebuie să fie citit, având în vedere acest fenomen al post-memoriei (IIOM).

D-na Cultuclu, spuneți-ne când și unde v-ați născut, vorbiți-ne despre părinții d-stră, frați...

Sunt născută în 1946, satul Bușeuca, raionul Rezina. Am fost o familie foarte mare: bunelul Paraschiv Arsenie Andreevici (născut în 1883), bunica Maria (născută în 1882), tatăl Zinovie (1919), mama Vera (1923), sora Glicheria (1942), sora Elena (1943) și eu, născută în 1946. Ca atare, sunt din 1947, dar actele au fost pierdute... De ce-am enumerat întreaga familie? Fiindcă noi toți am fost deportați, am fost aruncați în ghețurile Siberiei.

Bunelul a avut o familie mare – zece copii. Din cei zece copii, opt au fost profesori și unul medic. Imaginați-vă, pe vremurile celea, e vorba de începutul secolului XX, cam cum puteai să înveți atâția copii! Bunelul a fost un om cărturar, dânsul s-a străduit să dea carte la toți copiii.

Tatăl meu a învățat și el ca învățător de clasele primare, dar nu absolvise, pentru că l-au luat la armată. El a luptat în Extremul Orient împotriva Japoniei în perioada anilor 1944-45 și s-a întors prin 1946. A fost chiar și rănit acolo, are mai multe merite de luptă, a primit decorații. Când s-a întors, în anii 1946 și 1947 a fost foametea cea mare, dânsul puțin a lucrat atunci ca învățător, fiindcă și bunelul ca învățător lucra.

Bunelul a terminat pe timpul țarului,  a slujit 25 de ani la Imperatorul Nikolai, a făcut armata 25 de ani. Dânsul era cărturar, cunoștea la perfecție și limba rusă, și limba română. Și tatăl tot așa era... Iar mama învăța la medicină.

Să spunem că era bogat bunelul n-am putea. Iată, în clădirea asta, aici a fost moșul meu, Constantin. Clădirea unde acum e executivul a fost făcută de moșul meu, dânsul a fost director al învățământului din județul Orhei pe timpul României Mari.

Mai apoi, al doilea frate al tatei iarăși a fost profesor în raionul Criuleni, o soră de-a tatălui la fel..., mai pe scurt, toți profesori, împrăștiați prin toată Moldova. Și iată că în 1944 ei au plecat, că veneau rușii și-i strângeau, fiindcă aveau carte. Au plecat toți în România. Chiar acum recent m-am întors de acolo, am stat în România două luni, toată România e plină de Paraschivi, rudele mele. Am verișori care predau în cadrul universităților de la Sibiu, Timișoara și Alba-Iulia. Mai am o singură mătușă care mi-a rămas, ea a fost medic din toți ăștia șapte. Numai ea e vie, are 99 de ani.

Câți erați în familie la momentul deportării?

Tatăl, mama, trei copii, bunelul și bunica. Trăiam toți într-o casă. Frații mai mari au vrut să-l ia pe tatăl în România, să plece cu ei, căci știau bine situația care va urma. Dânsul a spus că nu poate să meargă, era fiul cel mai mic din familie și bunica, mama lui, bunica Maria (din 1882), despre care v-am și spus, era paralizată, stătea la pat, de vorbit vorbea, dar nu se mișca. Și el a zis că nu-i poate lăsa așa pe părinți, cei mai mari să plece, dar dânsul, că-i mai mic va rămânea să aibă grijă de ei. Dar, desigur, mult timp n-a stat aici în Moldova, în 49 rușii l-au chemat pe tatăl meu să ajute a organiza colhoz în sat. Tata a refuzat. Lucra ca învățător, pedagog începător.

Mama lucra și ea?

Mama nu lucra, avea copii mici, era acasă cu copiii.

Bunelul tot preda la școală?

Bunelul deja nu mai preda, pentru că i-a dat locul tatălui meu. Era un singur învățător pe tot satul, unul cărturar – Paraschiv și copiii lui știau carte.

După cum vă spuneam, i-au propus să ajute la formarea gospodăriei colective și dânsul a refuzat, spunând că nu poate: „Aici am crescut, cu oamenii ăștia alături, cum aș putea lua eu de la gura copiilor ultima bucățică, când văd că n-au cu ce să se îmbrace, umblă în opinci?”... Mă rog, erau sătucuri mici și oamenii foarte săraci. Și în familia noastră, părinții, buneii n-au fost din familii bogate. Bunelul avea undeva nouă hectare de pământ la cei nouă copii ai săi, avea o vie undeva la vreo treizeci de arii, avea doi boi, avea și cal, optsprezece oi și o scroafă cu purcei.

Pentru bunelul principalul era ca să știe carte copiii, să-și asigure un viitor. Iată pe vremea ceea el astfel judeca. Acest principiu a continuat și în familia noastră cu opt copii, dintre care șase au făcut studii superioare. Educația bunelului a fost și în familia noastră. Copiii și nepoții trebuie să știe carte în primul rând, mai apoi pot învăța orice.

Ne întoarcem în 1949...

Cum vă spuneam, tata a refuzat propunerea sovieticilor, îl duceau la raion, cum era pe atunci, îl pedepseau, tatăl trăgea spaimă în tot felul. Îl luau de-acasă iarăși și tot așa a continuat până în iulie 1949 când într-o noapte de vară, pe la orele trei... Mama era gravidă cu al patrulea copil, bunica era bolnavă, bunelul era în câmp, - era vară și urma să vadă grâul, porumbul sau cu caii, cu boii, de care avea grijă. Tata nu era acasă, era dus la raion...

Au venit soldații, au izbit ușa, fiindcă aveau ură mare. Era vorba de un om cărturar, care ar contra și ar fi putut face în sat politică... Au intrat cu forța în casă și cum dormea mama gravidă pe pat cu mine, că eram mică, de trei anișori, și sora mai mare (din 42) pe lejancă, după sobă, iar cea din 43 dormea mai încolo de mine.

Cum au intrat în casă, au tras plapuma cu care era învelită mama și i-au ordonat: „Scoală! Ia-ți copiii și ieși afară!”. Sunt cuvintele pe care mi le-a spus mama. Sărmana, neștiind despre ce e vorba, m-a luat repede pe mine în brațe, iar pe surioara de mânuțe și am ieșit afară. Iar acolo, doi soldați ședeau la ușă, altul ședea la mașină și încă unul în fața mașinii, la poartă. Și pe mine, că eram mai mică, m-a luat de-o mână și m-a aruncat, ca să zic, ca pe-un sac, ca pe-o pietroaie. Au luat-o  pe sora cealaltă ... Doi soldați au luat-o bunica paralizată, - ea era culcată pe o laiță, - cu tot cu veretcă unul de la picioare, altul de la cap, au adus-o la mașină, au deschis bordul mașinii dintr-o parte și au răsturnat-o acolo. Părea că-și bat joc de noi.

Mama copsese pâine în noaptea ceea și a dat să se ducă să ia repede pentru copii pâine și haine -  și bunica, și mama, și noi eram îmbrăcate în niște cămeșuici de noapte, - iar soldații ceia i-au pus pușca în piept și i-au zis că n-are ce căuta: „Culacii n-au ce lua!”. Mama i-a rugat mult să-i permită să intre să ia cel puțin haine pentru copii!

Soldații totuși i-au permis și ea a reușit să ia pâinea ceea de pe masă și un covor pe care-l scosese afară mai demult. A luat covorul cela subsuoară, pâinea în pestelcă și niște haine din cui.... Ne-au urcat în mașină, porțile erau deja deschise, și ne-au dus...

Când am ajuns la marginea satului, mama se uită și observă că nu-i un copil! Tocmai nu era sora cea mai mare cu noi – Glicheria. Ea a vrut să spună soldaților, dar a privit spre bunica și dânsa i-a făcut semn să nu spună. Credea că ne duce la împușcat! (lăcrimează). Să mă scuzați că eu mereu am emoții foarte mari, când mi-amintesc de ceea ce-mi povesteau părinții și de ceea ce-am pătimit și eu în viața mea. (pauză)...

Unde v-au dus?

Și, după aceea, mama a tăcut, n-a mai zis nimica... ne-au dus la gară în Șoldănești... În Șoldănești mama avea o soră, bărbatul ei, adică cumnatul mamei, lucra ca medic acolo la spital. Și mama s-a gândit că poate noi sau  prin cineva să le spunem că a rămas copilul și să se ducă să-l ia de acolo... Dar n-a fost așa, ne-au dus deodată la gară și ne-au urcat în vagoane în care duceau animale. S-au deschis ușile și ne-au împins acolo.

Lumea răcnea..., era atâta lume acolo, că stăteau oamenii ca chibriturile, țipău, țineau copilașii... Pe bunica au împins-o udeva într-o parte, unde stătea culcată în picioarele oamenilor -  pășeau peste ea... Mama ne ținea strâns la ea și pe una, și pe alta, să nu ne piardă. În răcnetele ăstea, mama numai atâta se gândea: ce să facă cu copilul rămas! Și, imaginați-vă, mai era și însărcinată în a șaptea lună! Chinuri mari a îndurat!

Ne-au ținut acolo la două zile fără mâncare, fără apă. Tot așteptau să mai aducă de prin sate lume. Tot aduceau oameni cu mașinile și-i încărcau în vagoanele celea.

În timpul ăsta, sora mamei a auzit că ne deportează. Și dânsa veninbd la gară și neștiind în ce vagon suntem, a început să strige de la un vagon la altul: „Vera! Liza!” (eu-s Liza). Și... (lăcrămează) ... mama a auzit vocea ei chiar printre alte răcnete...,  - au venit mulți oameni să-și caute rudele lor. Mama avea o broboadă pe care cândva i-o dăduse sora ei, care era cu șaptesprezece ani mai mare ca ea. Tocmai purta broboada ceea. A scos-o printre scânduri și flutura cu ea. Sora mamei a văzut, s-a apropiat și numai atâta a putut se afle de la mama că ea e singură cu copiii și că Glicheria a rămas - să se ducă s-o caute... Și atunci sora mamei n-a mai spus nimic, a plecat de acolo. Și cum a fost mai departe, ea ne-a scris nouă în Siberia.

Glicheria avea 7 anișori, unde era?

În casă, n-au văzuto.  Ea s-a trezit în dimineață, a ieșit pe poartă plângând, umbla prin sat și țipa. Lumea a cunoscut-o că-i de-a noastră. Atunci o bătrână repede a luat-o și a ascuns-o. Mama o avea pe mama ei, bunica Aculina Condrat Melnic. Trăia acolo la marginea satului, dar încă nu știa că suntem deportați. Bătrâna ceea, care a ascuns-o pe sora mea, s-a dus la dânsa și-i spune despre cele întîmplate și despre Glicheria.

Atunci bunica a zis că dacă o aduce la ea, o vor căuta. „Să facem altfel, să găsim o căruță cu boi, o punem acolo, o acoperim cu niște paie și saci și s-o trimitem la Șoldănești, căci acolo n-au s-o caute!”. Și asta neștiind că deja nana Liza ( noi îi spuneam nana Liza de botez – sora mamei de la Șoldănești) era la curent cu asta. Așa și-au făcut. Au găsit un om mai sărac, i-au plătit și l-au trimis să ducă fetița.

Cei de la Șoldănești, însă n-au putut s-o ia cu numele ei de familie adevărat. Moșul, fiind doctor, a pus-o pe soră-mea după o nume de familie străin (mureau în acea vreme foarte mulți oameni și copii mici). În familia ceea tocmai decedase un copil și el a pus-o pe Glicheria în locul celui decedat ... Au adoptat-o cu acest nume nou. Primăria a dat acordul în acest sens. Dacă se mai întârzia un pic pe ea ar fi putut s-o dea la casa de copiii. Au adus-o acasă și i-au spus să nu spună că-i de-a noastră, să spună că mama și tata i-au murit... Așa ei au înfiat-o după numele lor, i-au schimbat și prenumele, și anul nașterii.

Ne întoarcem la gara din Șoldănești.

Peste două zile s-a pornit trenul. Noi n-am mai știut că fetița a fost găsită. Cu trenul pornit au pornit și răcnetele, forfota strașnică. În primele trei zile de aflare în tren nu ne-au dat nimic nici mâncare și nici apă.

Despre asta mama v-a povestit?

Asta mama ne-a povestit, dar cu timpul și eu mi-am amintit ceea ce-am pătimit. Se vede că de frică mare am memorizat unele momente.

S-a pornit trenul, bunica ședea culcată jos pe veretca ceea, eu ședeam lângă bunica, o țineam de picior tot timpul și plângem, mama ședea în picioare cum ședea cu surioara lipită de dânsa.

Prima oprire s-a produs unde va peste trei zile. Mergeau soldații cu saci de cartofi și aruncau în vagoane. Prindea fiecare câte un cartof și-l dădea ba la un copil, ba la altul. Mama, sărmana, prindea un cartof și trebuia să-i dea bunicăi, nouă...

Pe urmă, peste o sutcă (24 ore – a.t.), s-a oprit trenul undeva într-o margine de sat. Ne-au dat jos, ne-au aliniat întrun rînd  și cu un furtun ne-au stropit pe toți. Și toți ședeau cu gurile căscate să bea puțină apă. Și mama sărmana, tot lua și-i turna în gură bunicăi. Astea au fost condițiile noastre de ”călătorie”.

Undeva peste o săptămână au început  a muri. Pe cei morți îi dezbrăcau în pielea goală, - asta eu țin minte. Hainele soldații ni le aruncau nouă, le luau cei care nu aveau.

Afară n-aveam unde ne duce, era o căldare întrun colț de vagon... Sărmanele femei, fetele mari se duceau și se acoperiau cu fustele ... mai pe scurt, era o nenorocire întreagă.

La trei zile se oprește iarăși trenul, îi dau jos pe cei care păreau mai voinici - în vagonul cela erau vreo câțiva bătrâni, erau copii de 17 ani undeva, bărbați nu erau. Erau mai mult femei cu copii mici în vagonul cela. Le dădeau un hârleț, o sapă și dânșii coborau jos să sape gropi să înmormânteze morții...

Prima dată cînd au dat oamenii jos, toată lumea răcnea și țipa, - oamenii credeau că-i vor împușca... Dar ei erau impuși doar să sape... Adânc tare nu puteau săpa, căci erau lihniți de foame și fără puteri... Și așa am mers cu trenul multe zile, vreo 23.

Țin minte o naștere în vagon. Era acolo unul -  moș Dumitrache îi spunea. Dînsul era deportat cu 11 copii. Soția lui era gravidă cu al doisprezecilea. Erau toți mici, cel mai mare avea 17 ani. Și urmau unul după altul. Și, după câte țin minte, a fost deportat, fiindcă și-a făcut o moară, să aibă unde face făină ca să-și hrănească familia mare. Soția lui în tren a născut un copilaș, ea însă a murit în timpul nașterii. Pe copil au luat și l-au învelit în rochia ceea a ei, și umbla bietul om de la femeie la femeie să întrebe dacă n-are cineva o bucățică de pâine să-i facă un dop copilului și să-i pună în gură (se rupea o bucățică de material de la ceva, se mesteca o gură de pâine și, învelită în material, i se punea în gură copilului). Se mai interesa la femeile care aveau copii sugaci..., dar de unde lapte, de la un cartof la trei zile? Salvarea copilului cela au fost dopurile celea cu pâine pe care le sugea. Bărbatul purta copilașul ăsta în sânul său, învelit într-o rochie, iar el însuși era îmbrăcat într-un suman tors din lână de oaie, bătută tare și făcută ca haină largă și cu mâneci largi. Sumanul se lega așa, fără să se încheie. Și iată așa, mereu purta copilul în sân.

Deci am mers noi undeva vreo 23 de zile, dar pe drum trenul mai lăsa câte un vagon. Cum am ajuns prin pădurile celea, se oprea trenul, se deshidea vagonul, acolo erau mașini care așteptau și, odată ce coborau oamenii din vagon, el era scos de tren. Mai apoi, tinerii de până la 17 ani erau încărcați într-o mașină, mamele cu copii mici în alta,bătrânii erau aruncați în a treia categorie și bărbații în alta parte. Deci îi sortau pe toți după categorii.

Separau familiile?

Îi împărțeau pe oameni ca pe niște animale. Erau acolo indivizi îmbrăcați în uniforme militare, dar și persoane în civil de la care se putea auzi: „Mie ăștia bătrâni nu-mi trebuiesc! Am nevoie de cei care pot munci!”. Înțelegeți, ei căutau oameni pentru muncă. Numai că nu ne cautau la dinți ca și pe cai.

Dar în ce zonă ați ajuns d-stră?

Noi am ajuns în regiunea Altai (Altaiskii Krai), raionul Habarskii. Și când am ajuns pe la Novosibirsk, deja au început a opri trenul și primul vagon l-au lăsat acolo. Și mai departe, tot așa, câte un vagon. Și tot așa alegeau oamenii, care și la ce muncă să meargă. Și iată că a ajuns și rândul vagonului nostru, în raionul Habarskii, orașul Habarî, oraș mare...

Trenul s-a oprit acolo, ne-au dat jos. Țin minte ca și acuma, era foarte frig, noi eram îmbrăcați care și cu ce a avut.

Era frig deja? Era luna iulie-august?

Da, deja era frig... Noi am ajuns undeva prin august și, probabil, plouase. Și era frig, - la dânșii în septembrie deja ninge. În august la ei era rece, ca și la noi toamna. Cu atât mai mult după ploaie și în pădure! Pădurea umedă... și ne așteptau mașinile acolo, cu soldați, care mai întâi ne-au aruncat bunica în mașină și apoi pe noi, copiii, pe mama,  pe moșul Dumitrache cu toată familia lui și au mai urcat încă o famile – Tiron, din Chiperceni erau. Femeii îi spunea Domnica. Avea și ea o fată Valentina, un băiat Mihail și altul Ion, pare-mi-se. Trei copii avea. Și iată aceste trei familii care eram mai numeroase am încăput în mașina asta.

Numai mașina noastră a pornit. Era întuneric în pădurea ceea, numai copaci mari. Și moș Dumitrache zice: „Iată ne duc să ne împuște, - unde în altă parte ar putea să ne ducă?” Și mergând pe drumul cela foarte îngust de pădure, au început lupii să urle. Și moș Dumitrache iarăși spăune: probabil, ne vor arunca acolo să hrănească lupii cu noi..., de unde puteam noi să știm unde ne duc!

În inima pădurii, am ajuns la o casă de lemn ...

Era doar o singură casă acolo?

Era o singură casă, probabil a pădurarului sau o fostă moșie a cuiva..., căci era casa ceea cu prispă. Casa era mare, dar suindu-ne pe scările celea, am observat că scândurile erau putrede, acoperiș era numai pe alocuri... Podeaua era făcută din copaci groși, dar prin părți era la fel putredă. Cu alte cuvinte, o casă foarte veche în mijlocul pădurii...

În „baracul” cela, erau foarte mulți oameni. Moldoveni aduși pînă la noi. Ședeau pe paie, ca animalele. Când ne-au aruncat acolo, au zis: „Alegeți-vă și voi un colț!”. Moș Dumitrache a intrat și el cu copii săi și a mers într-un colț.... și undeva acolo erau 20 de familii în baracul cela, toți moldoveni. Probabil, erau aduși mai dinainte, dar nu de mult timp, fiindcă dânșii încă nu știau unde se găsesc. Cum i-au adus acolo, stăteau închiși și păziți de soldați.

Am stat acolo vreo două zile, venea soldatul și făcea lista - pe fiecare îl scria, din ce an este, cine și cu cine-i rudă, de unde ne-au adus... Se ducea soldatul cela, peste câteva ore venea altul și iarăși, aceeași procedură, mai apoi venea un civil și iarăși povestea veche... Tot veneau și tot scriau, dar ce scriau, pentru cine o făceau și ce voiau de la noi, nu mai știam! Însă duceau evidența cine-i acolo. Astfel am aflat că eram douăzeci de familii acolo.

Mâncare nu ne aduceau nimic, apă nu ne aduceau. Undeva peste vreo două zile au venit doi soldați și vreo trei îmbrăcați în civil și au adus o căldare spartă de gloanțe, niște cratițe, niște topoare, hârlețe, coasă și alte unelte și le puneau într-un colț. Mai apoi, a venit un rus într-o căruță cu-n cal, a descărcat niște saci și bacuri cu apă. Le-a adus în casă pe toate... și niște căni soldățești de aluminiu, și țin minte că ne-a împărțit câte o bucățică de pâine. Dar era amară pâinea ceea de n-o puteai pune în gură, ne-a mai dat câte-un cartof, ne-a lăsat apa și a închis ușa și a plecat.

Peste un timp a venit iarăși și a început a scoate oamenii la lucru, adică ne-o hrănit și deja a venit timpul să muncim. Avea o listă, căci ei împărțise deja cine și unde să meargă: femeile – în cutare loc la muncă, bărbații – în altă parte, copiii de la șapte ani – în altă parte, cei de paisprezece ani – la altă muncă.

Administrația locală unde stătea, în altă casă?

Nu știam nimic, căci eram închiși, dar nu era vreo altă casă pe acolo. Ei veneau de undeva. Așa dar, toți erau repartizați pe la munci, rămâneau doar cei bolnavi și copiii foarte mici. Eu aveam trei anișori și rămâneam cu cei mai mici ca mine. Cei pînă la șapte ani eram închiși acolo, dar ceilalți toți mergeau la muncă.

Cu d-stră rămânea cineva din maturi?

Nu, nu... rămâneau doar copiii de unii singuri cu vârsta de până la șapte ani. Noi și mai era deja bunica paralizată și încă un bătrân bolnav care nu se putea mișca. În rest, nu era cineva care să ne supravegheze, n-avea nimeni nevoie de noi.

Copiii de șapte ani la ce muncă erau duși?

Acuș vi le spun toate pe rând, că mai apoi am fost și eu la muncă pusă. Deci oamenii erau duși la muncă, seara îi aduceau acasă. Oamenii trăgeau foame, acolo le aducea apă și, în afară de cartofi și pâinea ceea amară, nu dădeau nimic. Apropo, am uitat să vă mai spun că atunci când am ajuns noi, pe lângă pâinea ceea amară ne-au dat și câte o scumbrie pentru fiecare familie, iar scumbria ceea avea sare pe ea. Țin minte că mama spunea că noi n-o vom mânca că are sare de-asupra. Mama a învățat vreo doi ani la medicină și știa că dacă vom mânca sărămura asta, va fi gata cu noi, apă nu prea era... și îmi amintesc că noi plângeam și ziceam că vrem pește și ea nu ne-a permis să mâncăm. Iar alții, sărmanii, de foame mâncau peștele cela sărat.

Oamenii veneau seara rupți de oboseală de la muncă și cădeau ca secerați pe paie de oboseală. Mama era gravidă, după cum v-am spus, i se făcea rău, celelalte femei tot sufereau mult, copiii plângeau de foame...

Așa au trecut două săptămâni... După asta au început să mai ducă din familii în altă parte, noi nu știam unde-i duc, dar acolo, nu departe, era un sat – Usti-Kuria (Усть-Курья-a.t.). În sătucul cela erau vreo șase case, sibirieni trăiau acolo. Pe-ai noștri îi duceau acolo și așa, cam în fiecare zi, veneau și luau câte o familie, dar nimeni nu știa unde sunt duși. Îi luau pe oameni pur și simplu așa, fără căruță, fără alt transport, îi scula și, hai, haideți! Până la urmă, ne-a ajuns rândul și pe noi.

În timpul ăsta, - după două săptămâni,- a venit tata la noi. Când a venit tata noi foarte mult ne-am bucurat!

Tatăl a venit singur?

Tatăl a venit singur, căci dânsul a fost în alt vagon îmbarcat.

Pe dânsul l-au găsit? Ce s-a întâmplat cu el când v-au ridicat?

A fost și el deportat cu noi, dar a fost urcat în alt vagon. Cînd s-a întors acasă de unde a fost dus, soldații deodată l-au luat și l-au dus la gară, dar el a nimerit în altă parte. Când a ajuns la locul de destinație a spus că are familie și mamă bolnavă și că vrea să fie împreună cu familia. Dar de bunelul n-a zis nimic.

Tata cunoștea limba rusă bine și rușii l-au primit ca pe „svoi”, dacă vorbea rusa atât de bine și mai era un bărbat înalt, zdravăn, sănătos... S-au gândit ei că tata va fi bun să muncească la ei. Și autoritățile de acolo i-au permis să ne caute, dar l-au preîntâmpinat că odată ce ajunge la noi va trebui să fie organizator, să organizeze sovhoz acolo. Tata refuzase odată, acum deja nu mai putea refuza, aici deja nu mai avea încotro și a zis: „Bine”.

Și într-o bună zi vine o mașină cu niște militari și de acolo coboară tatăl nostru. Noi ne-am bucurat atât de mult. Și ne-au luat pe toți și ne-au dus în sătucul cela – Usti-Kuria. Pe toți moldovenii îi duceau acolo, nu le dădeau case, ci le permiteau să-și facă bordeie. Cum îi duceau, le dădeau unelte să-și facă bordeie, să aibă unde trăi.

Noi când am ajuns acolo, am făcut același lucru. I-au dat tatălui unelte să facă un bordei, să aibă unde locui cu familia, ca mai apoi să se ocupe de organizarea gospodăriei comune. Și tatăl s-a apucat de lucru. A început a organiza oamenii. Le-a zis așa: „Măi, băieți, ascultați! Noi oricum vom scăpa de aici! Dacă ne vom organiza bine, vom lucra bine și le vom face ce le trebuie, dânșii o să vadă și o să ne permită să mergem înapoi, acasă!”. Moldovenii l-au ascultat pe tata.

Asta s-a întâmplat în săt?

Da, în Usti-Kuria, sătuc aflat pe malul râului Lena. Acolo erau mai mulți moldoveni și vreo șase case cu sibirieni. Acolo nu exista nici un fel de organizație colectivă.

Și cu ce urma să se ocupe colhozul cela?

În primul rând urma să fie tăiată pădurea și arat pământul. Mai apoi au trimis vreo douăzeci de vaci ca să facă fermă. Iar vacile astea erau luate tot de la ai lor, cei care le păreau bogați, erau lipsiți de vacă. Tot așa și porci aduceau (svinomatki) - le luau de la oameni și le aduceau. Le dădeau în primire, tot documentat. Tata scria că le-a luat în primire.

Lemnul pe care-l tăiau moldovenii era destinat construcției fermei, adăpostului pentru vaci, pentru porci. Pe terenul defrișat urmau să are și să semene grâu, adusese saci cu grâu, un tractor, o semănătoare și așa s-au pus pe treabă.

Asta a fost tot în acel an, în 49 sau deja în 50?

A fost tot în acel an... Am intrat în iarnă trăind în baracă. Mama a născut în baracă. Gravidă o luau la lucru și lucra din plin, pe frig, în ce avea, cu picioarele înfășurate cu cârpe. Într-o zi a venit de la lucru înainte de timp, pentru că i s-a făcut rău și i-au permis să vină acasă, dar pe ea o apucase nașterea. Afară tocmai începuse a spulbera zăpada. Ea a venit și pe paie, lângă bunica, a născut-o pe sora.

Asta eu țin minte: când mama năștea, eu mă țineam de piciorul mamei și răcneam și bunica dădea din mâini, căci nu putea deja și vorbi de spaima pe care a tras-o în tren. Ea, sărmana, îi făcea semne surorii mele mai mari să mă ia de acolo, dar eu răcneam și mă țineam de mama. Și după ce naște mama, se scoală și rupe din cămașa ei o bucată de stofă și o învelește pe sora mea. Erea 15 septembrie... 1949.

Din alți maturi nu era nimeni s-o ajute?

Nimeni nu era din maturi, erau doar niște moșnegi bolnavi acolo, mai erau niște bătrâne bolnave și copiii mici. Țin minte că după ce a învelit-o pe soră-mea nou-născută, mama m-a așezat pe paie, cu piciorușele întinse, mi-a învelit cu rochia ceea picioarele (eu eram îmbrăcată într-o rochie mare luată de la o femeie decedată în tren), mi-a pus pruncul pe picioare să-l încălzesc. Iar sora cea mai mare stătea mereu lângă bunica. Mama s-a sculat, a luat o căldare și s-a dus așa disculț, cum era, să ia apă să o încălzească...

În fundul casei era făcută o plită din pietre și acolo oamenii puneau câte oleacă de lemne, niște vreascuri, ca căldura să bată în baracă. Și tot acolo puneau câte o căldare de apă să se încălzească și să bem apă fierbinte, să nu mâncăm zăpadă. Deci mama a pus acolo o căldare de apă la încălzit ca să poată să se spele. Și n-a reușit mama să se spele că au intrat în baracă soldații și au prins-o, zicându-i: „Aha, de-acum ți-i bine?!”. Și au luat-o și au dus-o în pădure la lucru înapoi. Și iată ea lucrează în pădure, după naștere, nu spune la nimeni, sărmana, că lucrează după naștere...

Iar eu așa am înțepenit cum mi-au pus copilul pe piciorușe și ca să se încălzească, că eram și eu un copil, așa am stat până a venit mama. A venit, a luat-o pe surioară și a alăptat-o cu piept, iar pe mine m-a învelit și m-a culcat lângă bunica ca să mă încălzesc de la dânsa. Cum a putut să nu mi se memorizeze aceste momente?! A fost strașnic ce-am pățit și am văzut cu ochii mei!

Și, după cum v-am și spus deja, peste câteva zile a venit tata și noi! Ne-a luat și ne-a dus în sat și a început a face colhoz cu moldovenii.

Pe tatăl d-stră l-au făcut șef?

La dânșii se numea „upravleaiușcii” (administrator). Pe dânsul din moldoveni l-au pus să conducă, pentru că ceilalți nu cunoșteau limba rusă. A început a lucra cu oamenii, noi am iernat atunci în bordei, veneau lupii, urlau  - nevoie mare!, - descopereau bordeiele! Dar oamenii puneau cât mai mult lemn de asupra și focul îl făceau la margină. La fundul bordeiului făceau ca un fel de plită, dădeau foc acolo și căldura venea spre bordei. Fumul ieșea afară și speria lupii. Așa a și trecut iarna ceea.

Ce-aș mai fi vrut să vă spun: mureau oameni, a fost o iarnă foarte grea atunci (iarna 1949-50 – a.t.). Mureau oamenii și nu-i puteau îngropa. Și, îmi amintesc, că-i înfășurau pe decedați și-i legau sus în copaci, să nu-i mănânce lupii. Dar mai bătea vântul și se întâmpla să se rupă crengile celea și cădeau de acolo. Sau lupii umblau și rodeau copacii ceia și ... cadavru cădea, iar dimineață găseau numai oasele mortului! Primăvară cadavrele, care rămâneau, erau înmormântate. În mai începeau a curge pârăiașe, dar până în mai erau zăpezi (în anul cela a ajuns temperatura până la 50 grade sub zero).

Cu toate c-a fost foarte frig, în iarna ceea s-a tăiat mult lemn și tata le-a spus oamenilor să-și taie cîte douăzeci de ari de pădure, iar din copacii ceia să-și facă case, ca în primăvară să poată intra pe la casele lor. Să facă când vor și cum vor, căci iarna puteau găsi timp pentru asta. Și oamenii așa și au început a face, fiindcă le-au spus și rușii că primăvara o să se topească zăpada și o să-i inunde.

La început oamenii s-au făcut case ușurele din nuiele, să scape de inundație. Le acopereau cu stuf, căutau prin mlaștină unde era stuf și-l aduceau... Își construiau locuințe temporare. În primăvară, oamenii care n-au reușit să facă lucrul ăsta se adăposteau la altă familie.

Primăvara iarăși a început lucrul în toi: aratul, animalele... tatăl îi organiza pe toți, mulgătoarele trebuiau să mulgă vacile, păstorii trebuia să meargă pe câmp cu vacile să le pască, mai pe scurt, tatăl organiza bine toate momentele.

În afară de moldoveni mai era cineva acolo?

Șefii. Alți deportați nu erau. Nu mai era nimeni... Toate se făceau prin munca moldovenilor noștri. Oricum erau majoritatea femei și, mai bine zis, toate se făceau prin munca moldovencilor noastre.

Tatălui, mai apoi, i-au spus șefii de la raion că moldovenii vor trebui să plătească pentru casele pe care și le-au făcut. Și odată ce bani nu li se plătea, urma să muncească mai mult pentru a se achita... și oamenii erau bucuroși, sărmanii, să lucreze mai mult, numai să aibă casa lor.

Dar ce-ați  mâncat iarna ceea?

Iată acuș vă spun. Odată ce-au adus vacile celea în gospodărie, deja permiteau ca fiecare familie să primească câte jumătate de litru de lapte. Apăruse între timp și ceva grâu, la ei erau mori improvizate și făceau grâu și le dădeau familiilor și câte jumătate de sac de făină. Oamenii făceau turte pe vatră din făina ceea. Erau turtele astea, era jumătatea de litru de lapte, mai dădeau și câte jumătate de sac de cartofi la oameni și iată așa ieșeau din iarnă. Dădeau aceste „porții”, dar bani nu achitau, nici nu s-auzea de bani.

Dar când au început să dea bani?

Odată au adus fufăici vechi de la soldați, erau pătate și de solearcă și păcură, erau și găurite, la care și cum îi cădea, unui mai bună, altuia mai veche, dar îi îmbrăcau pe oameni, mai aduceau pâsle, cizme de chirză și iată cu ce se alegeau ai noștri în urma muncii. Trebuiau să răsplătească aceste vechituri, mâncarea și casa. Așa a fost întreg anul 1950...

Când am intrat în anul 1951, a venit bunelul nostru la noi. Noi deja uitasem de el, credeam că nu l-om mai vedea vreodată..., dar era iarna, luna martie, și a venit bunelul! Noi ne-am bucurat foarte mult de venirea lui! Și tatăl i-a spus: „Mata deja ai să fii alături și-ai să mă ajuți la lucru, s-a strâns grâul și mata ai să stai la depozitul cela și ai să împarți grâul după liste, atâta grâu ai să dai la stat, atâta la oameni!”. Tata a ajuns să se simtă mai ușurat și a avut posibilitate să se ocupe de finisarea casei. Și bunelul i-a spus tatălui: „Uite, am venit încoace și cred că înapoi nu ne mai ducem, căci Doamne ferește ce-am mai văzut și eu, mergând pe drum încoace ...

Bunelul a fost adus încolo tot ca spețposeleneț, deportat?

Nu, bunelul a venit de bună voie... Mai întâi a mers la raion, la Rezina și a spus: Eu vreau să-mi găsesc familia. Când a spus el asta, pe el l-au suit în tren și-au vrut să-l ducă cu totul în altă parte. Așa și a fost, a ajuns cu totul în altă parte. Acolo a spus că are fiu și vrea să fie cu întreaga familie, și i-au permis de unul singur să vină spre noi. Dar tare greu a ajuns și ne-a găsit pe noi doar fiindcă știa carte și cunoștea limba rusă, dacă n-o cunoștea, avea să fie pierdut.

După venirea bunelului nouă tuturor ni s-a făcut mai ușor. Tatăl cu bunelul au început a face o casă bună, durabilă, gospodărească, așa cum moldovenii o fac. A muruit-o pe dinăuntru, dintre toți moldovenii, cea mai bună casă a fost a noastră.

Gradină pe lîngă casă?

Daa. Tata a scris încoace în Moldova și de aici ne-au trimis semințe de  roșii, de harbuz. Asta a făcut-o mama mamei, adică bunica Aculina. Ne trimitea tot ea colete cu nuci și cu mere. Dar n-ajungea cum trebuie, merele înghețau. Nucile însă se păstrau și când mama ne dădea câte o bucată de miez, ni se părea că-i sărbătoare. Și ne întrebam noi de unde iese nucile astea și cum dintr-un copac ieșite au așa miez gustos. Nouă ni se povestea că sunt din Moldova.

Până a veni bunelul, părinții nu aveau timp să discute cu noi, să ne cultiveze, doar noi copiii comunicam între noi, iar cu părinții mai că deloc: mama toată vremea era ocupată cu lucrul și mereu plângea, căci îi rămăsese un copil în Moldova, de aici copilul nou-născut ..., noi eram mici, bunica bolnavă, și ea sărmana nu-și vedea capul din treburi și griji. Noi eram niște copii închiși, tare închiși și speriați eram.

Când a venit tatăl, situația puțin s-a schimbat, iar când o venit bunelul, situația s-a schimbat și mai mult. Dânsul avea o experiență bogată de viață, a crescut atâția copii, era un om puternic, avea în înălțime doi metri și ceva. Era un bărbat foarte înalt și zdravăn! Mai cunoștea la perfecție și istoria, atât a românilor, cât și a rușilor! Și iată abia când a venit el, noi am început a simți putere și siguranță și tata, și mama, și noi copiii.

A devenit un pic mai ușor?

Bineînțeles. S-a construit casa ceea, noi am trecut în casă, bunelul se ducea și-și făcea lucrul. Dar lucrul foarte greu era, că strângeau grâul și bunelul trebuia să păzească grâul cela zi și noapte, tata avea în răspundere ferma de vite și de porci, care se mărise considerabil.

Veneau din pădure și furau, de după război prin pădure rămăseseră foarte mulți ...  erau și lituanieni, osetini, ucraineni, polonezi...

Ei cine erau?

Erau și foști condamnați, și evadați din închisori, ei stăteau în ascunzișuri...

E vorba, totuși, de deportați când vă referiți la acești oameni, sau nu?

Nu sunt sigură. După câte știu, deportații aveau sate, trăiau în localități, însă ăștia trăiau în pădure ascunși, ca sălbaticii... Și tocmai ei umblau și furau..., furau și vacă, și purcel, și grâu furau. Veneau cu căruțele, înarmați, și furau. Și dacă li se întâmpla asta bunelului și tatălui meu, ei neapărat trebuiau să facă ani de închisoare. De aceea și tatăl, și bunelul trebuiau să fie cu ochii în patru.

 Dar bunelul era un om foarte deștept și chibzuit, el zicea: „Movila-i mare, las-să mănânce toți din ea!”. Era aproape acolo un cimitir, și lua și săpa în cimitir la un mormânt o gaură până la sicriu, scotea oasele de la mort, se băga în sicriul cela și stătea acolo până aceia furau, el stătea ascuns. Altfel, dacă n-avea să fie ascuns, trebuia să fie omorât, așa cum au pățit mai mulți paznici care au stat acolo.

Prima dată aud așa ceva. Așa a fost?

Așa. Când veneau rușii, soldații, și-l găseau pe bunic viu și nevătămat ziceau: „ O! Iată, bunelul nostru, își face bine treaba, pe el, iată, nu l-au împușcat și încă toate-s la locul lor!”. Dar el ce făcea? Aceea își umpleau sacii, iar el ridica movila înapoi și totul era curat.

Și deseori se întâmplau astfel de  cazuri?

Des, mai ales când era perioada de recoltă... Veneau atât hoții din pădure să fure, cât și înșiși rușii, din cauza greutăților în care trăiau, a foametei..., cu asta trăiau.

După ce toate lucrurile s-au aranjat, noi aveam casă, mama lucra ca medic, le acorda ajutor la bolnavi.

Copiii, dstră?

Eu când am împlinit șase anișori, m-au trimis la lucru și pe mine. Era vara și eu am mers la lucru, ca să primesc „paiek” (rație alimentară – a.t.) mai mare. Și asta însemna că urma să mi se dea o sticlă de lapte de 200 gr. Deci trebuia să merg în pădure..., mă duceam mai întâi la „Cantina sătească” și luam un borcănaș de-un litru de borș pentru trei oameni și-mi mai dădeau trei bucăți de pâine, trei cartofi și o sticlă de lapte. Le luam pe toate în torbușoară și mergeam în pădure cu ele, ducându-le mâncare oamenilor care lucrau acolo. Înainte de asta trebuia să mă hrănească pe mine și eu beam laptele cela, mâncam ceva acolo ce-mi dădeau ei și mă duceam.

Imaginați-vă mergeam eu prin pădurea ceea, prin taiga, prin locuri neumblate, pe-o cărărușă îngustă și întunecată, pe unde umblau lupi, un copil de șase ani. Mi se spunea: „Te duci încolo, partea ceea, și unde auzi că bat topoarele, mergi încolo și ai să-i găsești pe ei”. Și eu ca un copil ascultător, mă duceam încolo ...

Eu vă spun că în care regiune n-ar fi nimerit moldovenii, găseau limbă comună cu băștinașii, dar erau zone unde oamenii erau foarte răi... Iată noi am nimerit într-o regiune cu oameni tare crunți, tare răi erau sibirienii ceia.

Eu umblam prin pădure, îmi era greu, plângeam, odată am fost înconjurată de șase lupi, am lăsat mâncarea și am reușit să mă urc în copac. Lupii au mâncat bucatele și au plecat, eu m-am coborât și m-am dus spre oameni ...

Când a venit bunelul, a mers și el la tăiat pădure, mie deja îmi era mai ușor, căci eu trebuia bunelului să-i duc mâncare. Era unul – moș Mihail Florea, încă unul și bunelul. Și mă bucuram că de-acum nu merg la oameni străini, ci la bunelul, și mi-or da și mie o bucățică de ceva.

Am mai avut o întâmplare din astea cu lupii. Într-o zi, am luat, ca de obicei, torbușoarele celea și m-am dus, iar bunelul mă învățase că atunci când am să văd cânii să nu mă tem, dar să mă urc în copacul cel mai gros, căci acolo erau copaci groși, seculari, crengile le se împreunau, cât de mari și viguroși erau. „Tie să nu-ți fie frică, de pe o creangă pe alta să sari, și de pe creangă pe creangă ai să ajungi la mine!”. Iar la vârsta ceea, copilului ce-i spui aceea și face (zâmbește)... Și, mergând așa, mi-au ieșit iarăși lupii în cale, tocmai plângeam că-mi intrase un spin în talpă, m-am așezat, am pus torbele jos și încercam să-mi scot spinul, mai găseam pomușoare și mai mâncam, ca și Scufița Roșie eram...

Și iată că văd doi câini înaintea mea, iar eu unde fac: „Ne, ne, ne, Șaric!” și dau să scot o bucățică de pâine din torbă să-i arunc să nu vină spre mine. Ei, însă, clănțănind, spre mine veneau! Când privesc mai atent, îi văd pe alți doi din partea astlaltă. Și atunci eu iarăși las torbele și mă urc în copac și de pe o creangă pe alta sărind, ... am început și a striga: „Dedușka, sobaki! Dedușka, sobaki!”, bunelul a auzit, a venit, m-a luat în brațe și m-am liniștit. Iată, imaginați-vă, sărmanii în ziua aceea n-au mâncat nimic, au lucrat flămânzi la pădure...

Doamnă Maria, ne-ați vorbit de întemeierea gospodăriei acolo, dar obiecte de menire socială ca școala, club, poștă, baie publică, etc.?

Când colhozul s-a mai întărit puțin, au început a construi și școală, căci nu era acolo, nu erau nici medici, nu era magazin, nu era nimic!

Deci, în primul rând, s-a făcut școală. Bunelul și cu tata s-au adresat la raion, convingând pe cei de acolo că copiii trebuie să știe carte! Sus-pușii atunci le-au zis: „Stroite șkolu, esli vam ona nujna!”. Și atunci ai noștri s-au pus pe treabă, au construit-o tot din nuiele, femeile au adus „moh” (mușchi), că mușchiul ăsta ținea căldură..

La școală-i dădeau pe toți împreună: și pe cel de 14 ani, și pe cel de 6 ani. Toți erau în aceeași clasă și în aceeași școală. Era o singură învățătoare, tinerică, au adus-o ei, o  rusoaică, Tamara Alexandrovna. Ședeau toți de-a rândul, mai mici, mai mari, căci toți urmau să învețe limba rusă și din acest motiv toți învățau la un loc.

Eu am fost dată de șase ani la școală. Sora de opt ani a mers împreună cu mine. Eu eram un copil tare năzbâtios, eram educată de bunelul. De mică am fost năzbâtioasă.. Erau copii ruși care le ziceau la ai noștri: „Moldovan – durak!” - erau vreo șase familii acolo de ruși, dar care aveau copii mulți ... Când ne-au văzut pe noi, ei ne împroșcau cu pietre ...

Dar pe mine bunelul mă învăța astfel: seara când venea de la lucru, mă punea pe brațe și mă învăța rusa s-o vorbesc bine, ne învăța și pe mine, și pe sora, s-o cunoaștem bine! Dar permanent ne spunea și ne amintea: „Nu uitați! Noi suntem români! Să țineți minte – limba noastră e româna! Suntem din Basarabia, dar vorbim românește! Moșii voștri, frații tatălui vostru sunt în România – nenea Costea, nenea Vasile, tanti Ana, tanti Zina!”, și-i numea așa pe toți ca noi să-i reținem și permanent bunelul așa ne învăța. Și ne mai spunea: „Să nu permiteți niciodată ca rușii să vă obijduiască! Voi să fiți mai voinici!”. Mai spunea că Stalin s-a bătut joc de noi!

Vă spunea bunelul acolo așa ceva?

Așa ne spunea bunelul! Dar ne mai povățuia: „Tu ești mai mică, tu vei ține în secret, n-ai să spui la nimeni!”. El mai multă încredere avea în mine decât în soră-mea care era mai mare, căci eu eram tare închisă de mic copil și îmi iubeam pe bunica și pe bunelul foarte mult! Și el, bunelul discuta cu mine: „Stalin și-a bătut joc de noi, ai văzut tu cum ne-au dus în tren? Ți-i minte cum ne-au făcut ei? Ți-i minte cum a suferit bunica?”. Mai pe scurt, el despre  toate ne amintea, pentru a ne păstra memoria vie! Și mă mai atenționa: „Unde te vei duce, să nu spui că bunelul a vorbit de Stalin. Când te-a întreba cineva: „Kto eto Stalin?” Tu să zici: „Ne znaiu kto eto Stalin, esli vî naucite menea i skajete kto on, ia vam skaju...”, și mai mult să nu spui nimic!”. (Zâmbește...) Și așa ne-a fost educația. Dar ne povestea multe despre Stalin, despre Malenkov, despre Voroșilov.

Când trecuse vara, m-au dat pe mine la școală. Soră-mea mă ținea de mânuță, ne duceam împreună la școală și-mi zicea: „Ții minte ce-o zis bunelul? Să nu zici nimic de Stalin!”. Și așa până la școală ea vorbea cu mine. Și mă prevenea încă: „Să nu vorbești limba moldovenească și să nu zici că suntem români, cum ți-a spus bunelul! Să spui că noi vorbim limba rusă, căci ai văzut cum rușii ăștia ne bat pe noi?!”. Iar eu îi ripostam, zicându-i că nu mă tem: „Ia să vezi cum am să mă bat eu cu dânșii!”. Sora mă amenința să nu fac asta, căci o să mă dea afară din școală. Astfel eu primeam educație și de la bunelul, și de la soră-mea.

Pe noi ne-au așezat într-o bancă. Ei îi dădeau să facă ceva mai complicat, mie ceva mai simplu... Cum însă ieșeam de la școală, ședeau rușii și ne așteptau într-o parte și începeau: „Moldavan – durak! Moldavan – durak!”. Astfel ne tot ponegreau. Și în situația asta, sigur, până nu-l căpătam pe câte unul și până nu-l băteam eu, așa cum eram copil, nu scăpau ei cu bine (zâmbește...).

Iarna bunelul ne ducea la școală, pe sora lângă dânsul, pe mine din urmă. Era ger mare, spulbera, încălțăminte nu prea aveam și îmbrăcăminte la fel. Mâinile ne erau înfășurate, mama făcea un fel de mănuși din cârpe din bucățele de stofă... Ei, foarte greu era, dar bunelul zicea că noi nu trebuia să pierdem școala! Principalul lucru era ca noi să învățăm.

Și iată, mergând noi așa, pe râu era făcute  găuri în gheață (prorubi), spărturi de unde oamenii mai luau apă sau chiar prindeau pește, căci se mai hrăneau astfel (pește, ciuperci, pomușoare, asta era mâncarea pe care o mai puteam avea suplimentar) eu am căzut îăn apă. Am căzut în apă și am început s-o trag pe soră-mea. Bunelul m-a scos, repede m-a înfășurat și ne-a dus acasă... Și așa am stat până mi-am venit în fire..., ce-i drept, o lună de zile eu am fost bolnavă de plămâni. M-au salvat ceaiurile de frunze diferite, după care umbla bunelul și le căuta, căci alte ceaiuri nu erau și acea jumătate de litru de lapte pe care-o primeam, căci am lucrat. Dar dacă eram doar cu cartoful cela, probabil aveam să mor.

Cu anii s-a schimbat regimul de alimentație?

În 1952 au început a da bani. Foarte puțin plăteau la oameni, dar totuși le dădeau câte ceva. De ieșit nicăieri nu putea să iasă, să plece undeva să cumpere. Venea mașina acolo cu produse, căci nu exista magazin și stăteau acolo soldați, era o femeie-vânzătoare și puteai să cumperi câte ceva. Oamenii abia au putut a înțelege că lucrează și sunt cât de cât remunerați.

Vara ne era greu nouă, copiilor. După ce strângeau grâul ne scoteau să umblăm să strângem spicurile celea. Pe toți copiii ne scoteau la muncă... La strâns ciuperci ne mai scoteau prin pădure, ... că trebuia să strângem atâtea kilograme de ciuperci, să predăm la stat. Acolo la ei erau ciupercile, pomușoarele materie primă care urma să fie predată la stat.

Noi cu copiii ne mai duceam să prindem pește -  și asta era o sursă de hrană.

Acolo ni s-a mai născut un frate – Vasile – în martie 1952 și a murit de șapte luni. Pe mama o luau la lucru și n-avea cine să-l îngrijească. Mai apoi a născut-o pe altă soră, sora Nina, care lucrează ca directoare la Măgdăcești și-n ziua de azi.   

Moartea lui Stalin o țineți minte?

Eram tocmai la școală... Intră învățătoarea și ne zice să ne ridicăm toți în picioare și să lăsăm de pe noi tot ce-avem alb, să le punem în masă, căci Stalin a murit. Dar eu știind că ăsta-i cel mai mare vrăjmaș pentru familia noastră (râde...) am strigat: „A horoșo cito on umer! Eto on nas siuda privez s nașei Bessarabii!” (Bine c-a murit! El ne-a adus încoace din Basarabia noastră! – a.t.). Toți s-au întors cu privirile spre mine, profesoara tot s-a uitat lung la mine, iar soră-mea când m-a izbit odată, în semn să tac, tocmai mi-a rupt rochia. Dar eu unde mă zborșesc la ea: „De ce să tac?!”.

Eram micuță și un copil care spune lucrurilor pe nume și, mă gândeam eu, dac-a murit, ce rău putea să-mi mai facă... Cât era viu trebuia să am frică și să tac, dar acum, o pot face liber. Și se apropie atunci învățătoarea (totuși erau oameni buni și acolo...), ea era tinerică, se cunoștea deja cu bunelul și cu familia noastră. Se apropie de mine și zice în șoaptă: „Ne nado, Mașenika, ne govori bolișe tak!” (Nu trebuie, Mașenika, nu mai spune așa ceva!). Și eu în șoaptă i-am răspuns: „Horoșo”. Și ea ne-a îndemnat să cântăm cu toții imnul de stat. Și au început a cânta toți imnul în limba rusă... Am venit în acea zi acasă și sora i-a spus bunelului: „Știi ce-a făcut Marinica noastră?... Iată, era să mă alunge și pe mine de la școală și să te împuște și pe mata și pe tata, căci ia a zis că-i bine c-a murit Stalin!” Dar el mă ia așa pe brați și-mi zice la ureche: „Bine-ai făcut c-ai zis așa”. (zâmbește...) „Așa să zici toată vremea! Așa să zici! Bine c-a zdohnit!”. Era bucurie în familie. Bunelul avea o puternică educație patriotică și fără frică mă învăța și pe mine, dar îmi zicea să nu spun că el mă învață.

După moartea lui Stalin cum s-a schimbat viața familiei voastre?

Tata în iarna 1952-53 se îmbolnăvise grav, încât ologise de picioare și cu plămânii mai era bolnav. Și atunci bunelul a început a scrie lui Malenkov, lui Stalin, să ne treacă în altă parte, căci toți suntem bolnavi, bunica-i paralizată, să ne transfere într-o zonă mai caldă. Și atunci a primit răspuns negativ, că nu ni se permite să plecăm nicăieri.

Dar, după cum am început să vă spun, în mai când am terminat noi școala, țin minte ca și acuma, a fost pe 28 mai, au venit niște militari, au intrat în ogradă, erau cu mașina. Soldații au intrat în casă și au început s-o-ntrebe pe bunica unde-s ceilalți și eu le-am spus (tot eu) că ea nu poate vorbi. Le-am mai spus că toți sunt la lucru: mama, tatăl, bunelul. Ei au ieșit repede, superiorul îi spune unui soldat ceva, soldații o iau pe bunica de subțiori s-o urce în mașină, dar eu am început a plânge și a-i întreba: „Pentru ce-o luați pe bunica din casă, căci casa noi am făcut-o. Stalin acela iarăși v-a trimis?!”. Soldații ceia nu s-au mai uitat la mine ce vorbesc, au urcat-o pe bunica în mașină. Pe tatăl, pe bunelul, pe mama, i-au adus acasă și iată că s-au adunat mai mulți oameni la noi și începeau a plânge moldovenii: „Oof, unde oare și de aici, unde ni-l duceți? Unde ni-l duc pe Zinovii, unde ni-l scot?”.

Ne-au urcat în mașină și am fost buni duși! Din casă mama a reușit și a luat doar o pernă, un ceainic cu apă, a luat pâinea care o aveam în casă, niște hăinuțe pentru noi, cât a putut. Mi-aduc aminte că și tatăl și-a luat niște haine, bunelul la fel. Ne-au luat cu forța, dar această forță deja nu era atât de agresivă.

Moldovenii răcneau în gura mare, când a pornit mașina, și rușii se deprinsese cu noi - tatăl mult bine le-a făcut. Unde ne ducea acea mașină, noi nu știam. Dacă nu înghețasem acolo, credeam că ne duce în altă parte unde-i și mai rău.

A mers mașina ceea până la Barnaul. În Barnaul s-a oprit, ne-a coborât jos, ne-a spus să luăm ceea ce-avem de luat, mașina s-a dus și pe noi ne-au mânat într-o odaie în localul gării din Barnaul. Pe tatăl l-au luat, n-a fost un timp, mai apoi a venit înapoi, a discutat ceva cu mama, l-au luat deja pe bunelul, mai apoi, s-a întors și el și stăteam de-acum și-așteptam să vedem ce va fi.

Eu stăteam permanent între tatăl și bunel. Și am auzit tot ce vorbeau înde ei. Și tatăl i-a spus bunelului: „Unde o să ne ducă nu știu, dar ne duc de aici pe noi, căci m-au întrebat cum de am ridicat o așa casă, cum de am ajuns „upravleaiușcii”?”.

Uitați-vă ce politică! Cum a ajuns el „upravleaiușcii” și a condus moldovenii în Siberia, de parcă nu ei înșiși l-au impus să fie. Ei au avut nevoie să facă colectiv și s-au folosit de mintea, cunoștințele și capacitățile tatălui meu. Atâta le-a trebuit, dar mai departe ar fi putut deja să-l și împuște! Au mai fost întrebați cum au făcut casa, iar tatăl și bunelul le-au răspuns că familia e mare și cu doi bărbați și au ridicat-o cu mâinile lor. În răspuns, li s-a ripostat că ei și acolo s-au făcut culaci.

Unde v-au dus?

Peste două zile ne-au urcat în tren și am plecat. Nici nu știam unde ne duceau. Și iată ajungem noi tocmai în Kirghizia.

Kirghizia?!

Mergeam și vedeam pe fereastră nisipuri, cămile, cum bate vântul prin spinii ceia, niște corturi pe acolo, aule de-ale lor, kârgâzi erau pe cai. La un moment dat s-a oprit trenul, ne-au coborât jos și a plecat trenul mai departe. Când ne-am dat jos, ne frigea picioarele de căldura ceea. Dacă în Siberia erau la cincizeci de grade sub zero, aici erau cincizeci de grade căldură în nisipul cela, puteai coace ouă pe el.

Și ei ne-au lăsat acolo, fără apă, fără mâncare. Am rămas: bunica paralizată, noi, copii mai mulți. Ce să facem? Atunci bunelul a propus să facem un cort din hainele rămase și el să meargă să caute provizii și apă.

Așa, pur și simplu, v-au lăsat fără nimeni și nimic?

Fără nimic absolut! Noi cu mama și bunica am rămas pe loc: tata a mers într-o direcție și bunelul în alta în căutarea proviziilor. Și de unde până unde au găsit ei un aul (sătuc de-al lor) cu niște case din pietre făcute, căsuțe mici. Bunelul s-a apropiat de localnici și a intrat în vorbă cu ei. Și oamenii ceia l-au întrebat pe bunel cine-i. Bunelul le-a explicat cum stau lucrurile. De acolo a ieșit unul îmbrăcat în militar și a zis: „A, eto vî kontra, da? Mî znaiem o vas, vî doljnî priiti i zareghistrirovatsea!” (Voi sunteți kontra, da? Știm despre voi, urmează să veniți și să vă înregistrați!m – a.t.). Atunci bunelul a cerut măcar ceva apă de băut și alimente să ducă la nepoți, la soția bolnavă și i s-a permis să cotrobăiască acolo și să găsească niște sticle goale pe care le-a umplut cu apă și le-a pus în buzunare.

Dar tatăl a mers în altă parte și, de unde până unde, l-au mai luat kârgâzii călare, și a ajuns chiar în orașul Frunze. Se vede că nu eram departe de capitala lor. A mai umblat el cât a umblat pe acolo, s-a interesat unde ne aflăm, n-a spus la nimeni cine-i și s-a întors înapoi tot pe acel drum.

Voi îi așteptați la stație?

Da. În timpul cât n-a fost bunelul și tatăl, au trecut niște kârgâzi, poate erau și kazahi, căci seamănă. Ei mergeau călare, iar eu când i-am auzit că vin, am ieșit repede - credeam că vine tatăl sau bunelul. Și unul din mers m-a înșfăcat și m-a pus pe șaua calului de-asupra și dă-i înainte! M-a furat! Și pe unde m-aș dus, nu știu, eram copil, stăteam cu capul în jos, pe burtă. Am ajuns la niște corturi, pe mine m-au aruncat în unul, m-a închis, era întuneric și mă zbăteam mai apoi ca un șoricel să ies de acolo, dar ce se întâmplă eu nu știam.

Și iată că vine bunelul și mama îi spune ce s-a întâmplat. Bunelul atunci a zis că numaidecât mă găsește: „Până vine Zinovică, eu o găsesc!”. Nu departe întâlnește bunelul o herghelie de cai supravegheată de unul pe cămilă călare și bunelul îl întrebă dacă nu-i trebuie un lucrător. Acela când l-a văzut așa înalt și binefăcut l-a întrebat de unde este. Bunelul s-a dat drept un rus localnic care cunoaște bine lucrul cu caii. Și iată așa, din vorbă în vorbă, bunelul a ajuns la corturile celea unde tocmai mă aflam eu și a întrebat de niște copii dacă n-au văzut vreo fetiță cu însemnele mele. Și copiii i-au confirmat foarte repede că m-au adus acolo și chiar i-au indicat și cortul în care mă aflam.

Atunci bunelul a stat și a așteptat până în seară cu kârgâzii ceia, iar noaptea trebuia să iasă cu caii la păscut și a ales un cal cel mai bun, s-a apropiat de cortul unde mă aflam, l-a tăiat, m-a scos de acolo, m-a pus pe cal și... pe aici ți-i drumul... a fugit! (zâmbește).

Da, aventuri! Pe urmă?

Mai apoi, fiindcă era deja și cal, au pus-o pe bunica din față, eu din urmă și ne-au dus într-un sătuc acolo aproape. Mai apoi, s-a dus și a luat-o și pe mama, mai pe scurt, în noaptea ceea ne-a adunat pe toți în sătucul cela. Ne-a așezat la marginea satului pe niște pietre și deja îl așteptam și-l căutam pe tatăl nostru. În puțin timp s-a găsit și tatăl, s-au dus ei cu bunelul și-au vândut calul cela, tot la kârgâzi de-ai lor, au făcut ceva bani pe el și tatăl i-a propus bunelului, ca să nu fie găsit, să meargă în orașul Frunze, căci nu ne-am înregistrat totuși acolo.

Bunelul a fost de părerea că-n oraș mare nu trebuie să mergem, trebuia s-o luăm în altă parte, unde a fost bunelul, adică să mergem acolo să ne înregistrăm, căci dacă:„ m-am apropiat și le-am spus că suntem aici, ei de-acum au să ne caute pe noi! Să nu pățim ceva mai rău...”

Astfel am mers din orașul Frunze în orășelul Belovodsk,  a mers tatăl cu bunelul, s-au înregistrat și au înregistrat întreaga familie. Acolo le-au spus că pot să meargă să-și găsească unde să trăiască sau să-și cumpere casă, dar să știe că trebuie de două ori în zi, dimineața și seara, să meargă întreaga familie pentru evidență acolo!

În acel oraș ne-am simțit puțin mai liberi, tatăl a găsit de la kârgâzi o căsuță micuță, am intrat noi în căsuța ceea cu toată familia, tatăl a mers și s-a pus la evidență și a devenit lucrător la fabrica de zahăr, bunelului i-au dat un loc la o fermă de cai, unde păștea caii și se mulgeau iepele și am început noi a trăi acolo. Mama l-a mai născut pe frățiorul Alexandru ...

Interesantă întorsătură. D-stră ați urmat studiile la școală?

Cu școala a fost foarte greu, nu voiau să ne primească la școală pe noi, căci eram „kontra” și ei considerau că n-avem dreptul să învățăm la școală. Am tot umblat de la o școală la alta în tot Belovodsk-ul, erau la vreo cincizeci de școli pe acolo, ne duceam și-i rugam să ne primească. Mama nu putea să meargă cu noi, c-avea copil mic, tatăl era la lucru și nu putea merge cu noi, bunelul la fel... și ne punea o bucățică de pâine, o sticluță de apă, călimara, stiloul și două caiețele, tabelul cu note (erau numai note de „cinci” în tabelul cela și la mine, și la soră-mea)... Și ne povățuiau ai noștri să ne ducem și să intrăm într-o școală și de nu ne-a primi în școala ceea, să mergem la alta și așa am umblat noi de la școală la școală și am trecut astfel pe la vreo cincisprezece școli și am dat de o școală la care pe soră-mea o primeau, căci aveau locuri, dar pe mine nu mă acceptau.

Și iată eu așa, de una singură, cutreieram orașul în căutarea unui loc la școală, am mai trecut prin vreo zece școli și nu mă accepta nimeni. Pînă la urmă m-au acceptat  la o școală internațională, așa se numea, căci acolo se studiau diferite limbi străine. În școala ceea erau câte 45 de elevi în clasă și se studiau mai multe limbi.

În orașul ăsta ați fost până la sfârșitul perioadei de deportare?

Da, am stat deja în Belovodsk. Părinții au crezut că deja rămânem aici și au construit și aici o casă.

Aș fi vrut să vă mai întreb, cum a rămas cu înregistrarea ceea despre care mi-ați vorbit?

Ea a rămas până la urmă. Permanent părinții mergeau și se înregistrau.

Părinții aveau ceva acte la mână?

Țin minte că bunelul avea așa o foaie, dată din Siberia, că Paraschiv Arsenie Andreevici, anul nașterii 1883, Zinovie, Vera, Maria... – toți suntem deportați din Siberia în Asia Mijlocie. Ăsta era unicul document pe care-l aveam. Am căutat aici, în arhivă, acest document și nu-i, aici n-o mai ajuns.

Deci, am construit iarăși casă. Noi, copiii, ne duceam, strângeam și aduceam pietre. Era foarte greu din partea apei acolo! Cinci copeici (cu valoarea de atunci a banilor) costa paharul de apă! Și noi, copiii, trebuia să ne ducem să lucrăm, să alegem piatră în munții Teanși și o aduceam acea piatră în poale. Ne mai duceam să luăm apă de băut din munți, la izvorul cela era locul îngrădit și stătea pază, apa se dădea pe bani și noi trebuia să mergem și să lucrăm pentru ea.

Acolo casa puteai doar din piatră să ți-o construiești, căci alt material de constucție nu era. Și pentru piatră lucram, mai apoi, o împărțeam: o parte lor, altă parte nouă, le puneam în movile, mai apoi pe movila noastră o căram acasă. Casa ceea pe care am procurat-o pe banii de pe calul cela vândut, era foarte mică și tătăl cu bunelul au mai făcut la ea din piatra ceea încă o odaie, mai apoi, încă o bucătărie și-apoi  au mai făcut o odaie ca o verandă.

Și acuma, chibzuiți și d-stră, în Moldova au construit casă, în Siberia iarăși au ridicat o casă, în Kirghizia iarăși și-a construit o casă. Și am început noi deja a trăi acolo, a face școală, ne-am liniștit și resemnat cu gândul că acolo deja vom fi, bunica a decedat, ni s-a mai născut, cum v-am spus, înc-un frățior în 1955 – Alexandru. Și tot așa, cu înregistrare, trăiam mai departe.

Dar bunelul tot scria, tot timpul scria. Îi scria lui Voroșilov, lui Malenkov îi scria, că noi suntem în Kirghizia și îi rugăm să ne ajute: noi vrem să vedem Moldova, să ne permită să mergem încolo: ori lui cu soția (bunica era încă vie), ori să-i permită feciorului său. Și ne-a venit iarăși răspuns, în 1955, precum că noi nu suntem din Basarabia și că toate rudele noastre sunt în România. Și ne-a venit informația că avem voie să mergem în România. În 56 ne-am și fotografiat, avem o fotografie unde suntem noi cu toții, noi copiii cu mama împreună, căci în foaia ceea scria că avem dreptul noi, copiii, cu mama să plecăm în România, dar bunelul cu tatăl urmează să rămână pe loc.

Dar de ce așa?

Nu știu... ăsta a fost răspunsul... Și atunci bunelul a spus „nu!”, „eu nu despart familia!”. Bunica deja decedase acolo și cum adică putea mama să plece cu copiii, căci noi nu știam ce se întâmplă și în România. „Și atunci, noi dacă rămânem aici, ce se va întâmpla cu noi și ce-o să facă Vera cu atâția copii (eram deja cinci la număr)?”. Până nu se clarifică toate întrebările, nu ne ducem nicăieri - așa a zis bunelul. Și am rămas mai departe acolo.

În 1957, în dată de 20 iulie, a venit o scrisoare că noi avem dreptul să plecăm în Moldova. Și noi atunci am hotărât să venim în Moldova, am vândut casa destul de ieftin (așa erau prețurile acolo), am mai vândut câte ceva din casă, dar ce puteam să vindem, că nu aveam practic nimic, doar niște lavițe din scânduri făcute, principalul acoperișul era...

Și am venit încoace, în Moldova... Ne-am întors, cu bucurie! Bunelul mereu îmi spunea mie: „Uite, dragul bunelului, să ții minte, oi mai ajunge, n-oi ajunge, dar tu ești aceea cărei eu i-am spus și i-am povestit!... Ai să ajungi pe urmă, să pleci în România și să cauți toate rudele noastre!”. E ceea ce fac eu acuma, iată, tocmai m-am întors săptămâna trecută de acolo.

 Și deci mi-a zis: „Tu să cauți și să știi anume cine suntem noi, de unde și cine-i neamul nostru și cine și-a bătut joc de noi și de ce și-a bătut joc!”

Îmi cer scusze, doamnă Maria, unde anume v-ați întors când ați venit în Moldova?

De unde ne-au luat acolo ne-am și întors. De la gara „Șoldănești” am pornit cu trenul și, mai apoi, la gara „Șoldănești” ne-am coborât din tren.

Și iată când am ajuns noi la Șoldănești, ne-a întâlnit sora mamei cu moșul care era medic și cu sora noastră, acea mai mare. Fată mare..., dânsa nu ne știa, nu ne cunoștea, dar ei au pregătit-o și i-au spus că ea are alți părinți, căci anterior îi spusese că-s morți și când colo, tatăl a dat telegramă că noi venim, dânșii aici pe loc au început s-o pregătească și să-i spună că vin părinții ei adevărați. Îi explicau că are surori, are frați și ei se întorc înapoi în Moldova: „Noi crezusem că ei au decedat, dar ei au rămas în viață, am primit înștiințare că ei îs vii”.

Ea era clasa a șaptea sau a opta... Am făcut cunoștință cu sora... Ei ne-au luat la dânșii, în Șoldănești și chiar ne înțelesesem să rămânem în Șoldănești, dar bunelul a zis „Nu!”. „Noi mergem să ne vedem rudele, verii, vecinii de acolo, de unde ne-au deportat!”.

Și mai era și o soră de-a mamei care terminase colegiul pedagogic și era directoare de școală în satul Ghiduleni și numai bunica rămăsese în Bușeuca. Și bunelul a zis să mergem s-o vedem că ea-i bătrână... că trebuie să mergem încolo!

Și iată că la trei zile, bunelul mă ia de mână numai pe mine din toți copiii, toți copiii rămân în Șoldănești, și zice: „Eu plec primul încolo, iar tu Vera cu Zinovii ai să vii mai târziu!”.

Și mă ia bunelul, ajungem noi în Bușeuca și acolo, mergând deja prin sat ne-am apropiat și de casa noastră și bunelul mi-a zis: „Uite, asta-i casa noastră unde am trăit cu tatăl tău, cu toți moșii care-s în România acum, iată tu aici te-ai născut! Hai să intrăm în ogradă să-ți le arăt pe toate!...”.

Și când am dat să intrăm în ogradă, iese președintele colhozului, s-a dovedit că el stătea în casă, și întreabă în rusă: „Kto vî takie?” (Cine sunteți?). Bunelul i-a spus cine-i și i-a mai zis c-a venit la casa lui să și-o vadă. Dar acela unde face: „Nu, nu, nu! De unde-ai venit, du-te înapoi! De-amu gata, s-o terminat casa!”. Și nu ne-o dat voie să intrăm.

Și iată că bunelul, sărmanul, cam cu lacrimi, mă ia de mânuță și zis să mergem mai departe să-mi arate satul natal. Ajungem în dreptul casei unde locuiau niște cumătri de-ai bunicului și el îmi spune că i-a învățat copiii. Am intrat noi acolo, dar aceia s-au speriat și au zis bunelului să stea puțin, căci nu se cade să stea mult la vorbă, căci lor le spusese cu deportații să nu prea comunice.

„Cum, măi, n-aveți dreptul să stați la vorbă cu noi? Am cutreierat pământul..., ne-am întors înapoi, ne-au îndreptățit!... Cine v-a spus asta?”, a întrebat bunelul și aceia au răspuns că le-au spus președintele sovietului sătesc și președintele colhozului, iar acela era rus.

Ei, bunelul a mai stat de vorbă puțin, mai apoi m-a luat de mână și am mers la bunica noastră, bunica bucuroasă, sărmana, că ne-o văzut! Ne-o primit cu nuci, cu ce-a putut!

Casa nu v-au întors-o?

Casa nu ne-au dat-o înapoi! Acum deja au demolat-o și eu n-am mai știut ce-a fost cu ea. Din avere absolut nimic nu ni s-a întors.

După noi a venit și tatăl și a văzut că n-are la ce se întoarce în sat și s-a pornit să caute de lucru aici, în Moldova. El a venit încoace, în Orhei și aici a întâlnit pe cineva la Comitetul raional de partid, era un rus, lucra acolo, tocmai el luptase cu tatăl în Japonia! Un tovarăși de luptă... Și el unde face: „Zinovii Arsenievici, gde je vî bâli stoliko vremeni? Vî je leitenantom bâli! Ia hotel vstretitsea s vami, ia znal cito vî v Moldavii!” (...unde ați fost atâta timp? Doar ați fost locotenent! Am vrut să vă întâlnesc, știam eu că sunteți în Moldova! – a.t.).

Tatăl i-a răspuns c-a fost în Siberia deportat. Acela a făcut ochii mari: „Cum??? Când tu ai fost în primele rânduri la luptă!!! Și pe tine te-au dus în Siberia???”. Tatăl i-a răspuns că așa i-au mulțumit rușii pentru binele care le-a făcut!

Tatăl s-a rugat să-l ajute să găsească un serviciu și acela l-a angajat la lucru la Chiperceni la SELPO (Сельпо – а.т.) . A intrat el acolo în lucru, dar tatăl căuta școală rusă pentru noi, pentru că  noi învățasem în limba rusă și dânsul se temea că nu vom putea învăța mai departe în limba română. La Chiperceni tocmai era școală rusă și ne-o dat atunci nouă o căsuță, o căsuță mică, de la un preot, am trăit noi vreo doi ani acolo, bunelul era cu noi... și... au construit iarăși casă.

Dstră ce faceați?

Eu am terminat șapte clase în limba rusă, mai apoi am intrat la Tehnicumul sportiv la Chișinău, bunelul m-o dus de mânuță acolo, fiindcă dânsul știa că sunt gimnastă bună, eu, mai apoi, am apărat cinstea republicii noastre, eram gimnastă, eram voleibolistă, o bună sportivă și bunelul îmi spunea c-am s-ajung departe... Eu v-am spus că el și-a educat și copiii și și-a educat și nepoții! (zâmbește).

Sora mai mare ca mine a absolvit și a plecat la Bălți, prima soră tot la Bălți la facultatea de limba franceză, cea mai mare la limba rusă.

Vă imaginați, părinții au construit a patra casă în viața lor în Chiperceni! Dar copiii unul după altul se ridicau și plecau din casa părintească la studii, sora Nina a mers la jurnalistică la Chișinău la Universitatea „Ion Creangă”, Alexandru a absolvit Universitatea agricolă... Toți copiii au făcut studii superioare.

D-stră ce-ați lucrat după studii?

Mai întâi am lucrat ca profesoară de cultură fizică, mai apoi, am mai făcut o facultate prin corespondență la Bălți, la fel, la filologia rusă, dar n-am reușit s-o termin, căci am fost numită directoare la grădinița de copii și am lucrat în funcția asta 25 de ani, în acest timp a trebuit să fac pedagogie preșcolară și a trebuit să merg la Universitatea din Tiraspol.

D-nă Maria, a făcut cineva din familia d-stră carieră de partid?

N-a făcut nimeni în afară de mine... Am fost o activistă foarte mare. Dar în comsomol n-am fost. Bunelul mi-o spus cine-s comsomoliștii. Și când m-au îndemnat să intru în comsomol, am spus că nu merit să fiu comsomolistă. Mi-au propus să intru în comsomol când eram clasa a șaptea și am zis că nu merit.

Deci eu am zis „nu!”, și comsomolistă n-am fost. Apropo, am scăpat să vă spun că în Siberia când eram, am fost starosta clasei (șefa clasei). Iat-așa cum eram eu, dar m-au ales starosta clasei, că eram mereu energică și activă și organizam mereu copiii atât mai mici, cât și mai mari.

Când au vrut să mă primească în rândul octombreilor eu n-am vrut! Atunci l-au chemat pe bunelul la școală și bunelul mi-a zis să devin octombrel, dar acasă n-ai să porți steluța la piept, numai când ai să te duci la școală s-o pui și când ai să vii acasă, ai s-o scoți!

După cum am mai și spus, am avut parte de o deosebită educație patriotică de mic copil, eu din toată familia noastră. Pe mine m-a educat bunelul! Dânsul a văzut toată nedreptatea care s-a arătat față de noi. El a educat zece copii, l-a slujit pe împăratul rus Nikolai, feciorul lui a fost și-a luptat pentru sovietici și la urmă ei așa s-au purtat cu noi toți! A ținut măcar pe-un copil să-l educe în spiritul său!

Să continuăm cu subiectul început...

Da, la tehnicum am devenit șefa grupei noastre, dar nu eram comsomolistă... Pe la ședințe trebuia să votez cu carnetul roșu de comsomolist și eu nu-l aveam. Le-am explicat că nu-s comsomolistă și la întrebare cum se poate întâmpla asta le-am spus că la școală când am intrat numai ce sosisem din sat și nu m-am orientat și mai inventam diverse motive numai ca să nu fiu comsomolistă.

Mai apoi, am mers la școală la serviciu ca și profesoară și din start cei de acolo și-au pus speranțe foarte mari în mine: tânără, energică, bună organizatoare, urma să fiu lider printre comuniști! Dar eu le-am spus: „Nu, nu, nu! Eu am pierdut carnetul de comsomolist, nu-l am și eu nu pot deveni membru de partid!”. Ei  iarăși au rămas uimiți și chiar indignați cum de se întâmplă asta și că urmează să fiu pedepsită pentru pierderea carnetului. Le-am spus-o respicat că sunt o persoană care a umblat pe la competiții, a fost ancorată în sport și așa s-a întâmplat!

Și ei tot mă îndemnau să devin membru de partid și eu am refuzat! Ei, și s-a trecut cu asta...

Dar când am devenit directoare la grădiniță, aici deja aveam membri de partid în subordonare..., urma să iau parte la adunări de partid toată vremea cu ei împreună, eram chemată la Comitetul raional de partid, cum era pe atunci.

Și iată mă cheamă odată și-mi pun clar în vedere că eu trebuie să devin membru de partid! Dar sincer să vă spun am văzut cum președintele colhozului, membru de partid, fură și cu ce se mai ocupă...  Era una, Kurova îi spunea ei, și dânsa era secretarul organizației raionale de partid, am mers la ea și am stat în fața ei și a întregii comisii, dar cine era în comisie... acei care își faceau studiile pe spatele colhozului, dânșii mergeau la institut și ducea carnea colhozului, struguri și alte bunuri pentru a mitui și a-și face diploma! Iar eu, vai de capul meu, flămândă, disculț, am mers la tehnicum, căci mama, sărmana, construia casă atunci, fiind și cu mulți copii. Am a prefăcut o fustă pentru mine atunci și eu rodeam cărțile ca să pot primi și-o bursă cât de cât, dar comuniștii își făceau studiile pe spatele colhozului unde munceau părinții noștri!

Eu toate lucrurile astea nu le suportam și când mergeam pe la ședințe, spuneam tot ce aveam de spus! Aveam mari probleme din cauza asta.

Vreau să vă spun că moldovenii noștri-s buni, dar foarte fricoși! De acest motiv și-am ajuns în ziua de azi cu-n așa trai!

De ce spuneți că-s fricoși moldovenii?

Sunt fricoși și slabi, fiindcă nu știu a spune ceea ce au pe suflet! Și mai sunt și fățarnici!

Spre deosebire de cine-s fricoși?

Spre deosebire de cei care au pătimit, dar au rămas patrioți curați și cu demnitate, devotați plaiului, neamului și țării lor!

Cine-s mai bravi ca noi?

Rușii – da! Anume rușii-s patrioți! Stalin le-a vârât patriotismul ăsta în sânge, și frică, dar și patriotism! „Stalin takoi, Lenin takoi! Eto nașa strana! I mî za stranu idem vpered!”

Dar ucrainenii?

Și ucrainenii-s tot așa! Îs patrioți și dânșii. Dar moldovenii noștri nu-s patrioți..., majoritatea din ei au rămas tot aceeași, de ce-am ajuns noi astăzi zilele pe care le trăim!

Din apropiații d-stră tot nimeni n-a fost în partid?

Păi, surorile mele nici una n-a fost membră de partid, nimeni, nici frații, nici surorile n-au fost membri ai PCUS.

Asta a fost o poziție principială, sau...?.

Asta a fost o poziție principială și corectă. Dar după ce-am terminat deja activitatea de muncă, m-am pensionat (am lucrat eu și după pensie câțiva ani...)

În ce an ați ieșit la pensie?

În anul 2000 am ieșit, dar am mai lucrat după ce m-am pensionat... Și am început a mă ocupa de cunoașterea valorilor naționale, căci am văzut că politica noastră nu-i corectă (am urmărit evoluția evenimentelor pe timpul lui Snegur, pe timpul lui Lucinski și mai apoi, am mai tot vizitat România, ducându-mă pe la rude, am avut timp să studiez mai bine și istoria Basarabiei...). Totuși mi-am dat seama că bunelul a avut dreptate! Suntem același neam cu cei de peste Prut!

Ne-au rupt în 1812 din trupul țării noastre, au despărțit atunci rușii Moldova în două pe Prut și ne-au subjugat! Deosebirile în vorbirea noastră țin doar de dialect, dar vorbim aceeași limbă și suntem aceeași români! Trebuie să cunoaștem toți asta!

Îmi pare rău că și mulți din profesorii noștri, și mulți din conducerea noastră continuă să ducă poporul în eroare.

Cum ați caracteriza într-un cuvânt-două perioada asta de douăzeci de ani de independență?

Vreau să vă spun că independența e numai pe hârtie! N-avem voie să vorbim liber, n-avem voie să facem ceea ce vrem să facem... Spre exemplu, eu, ca și profesoară, dacă m-am dus la școală și am spus că limba noastră e româna, cineva de sus m-a oprit și a spus „nu!”. Am pățit așa ceva, căci am fost prin 17 raioane, am mers din sat în sat! La Bălți am fost, la universitate, pe la grădinițe am fost și am vorbit cu foarte multă lume. În orarul lecțiilor am văzut scris „Limba română” și eu întreb pe-o doamnă: „D-stră sunteți profesoară de limba română?”. Ea îmi răspunde: „Da, da... cărțile de pe care învățăm sunt aduse din România, dar noi limba moldovenească predăm!”. Eu o întreb mirată: „Cum adică limba moldovenească predați?” și, în răspuns: „Așa ne-au zis de la secția de învățământ că din România ne-o trimis manualele, dar noi studiem limba moldovenească, căci trăim în Moldova!”.

Ultima ce vreau să spun: nu se practică în școli educația patriotică, nu se face așa cum ar trebui!

Ce-i în percepția d-stră educația patriotică?

Educația patriotică ar trebui să fie la fiecare oră educativă. Conducătorul de clasă urmează să le vorbească copiilor de unde vine limba noastră, de unde vine neamul nostru, cine suntem noi, ce-am pătimit noi, cu ce s-au îndeletnicit buneii noștri, unde-au fost ei, cine i-a ajutat, pe cine-au susținut – deci toate lucrurile astea urmează să fie spuse copiilor la școală ca ei să le cunoască. Ei bine, nu se face lucrul ăsta și copiii nu cunosc!

Educația patriotică se mai face prin cinstirea și respectul față de însemnele naționale, cum e, bunăoară, drapelul nostru tricolor! Copii noștri nu știu nici poziția corectă a culorilor pe drapel, nici semnificația lor și nici simbolistica stemei n-o cunosc. Întrebați-i pe elevii de orice nivel... și pe cel dintr-a opta, și pe cel dintr-a zecea, a unsprezecea. Ei stau și se uită la tine de parcă te-ar întreba: „De ce-mi pui așa întrebare? De ce-ar trebui să cunosc asta?”. Asta fiindcă profesorii nu le dau această educație.

Educația patriotică depinde, în primul rând, de ceea ce face copilul la grădiniță și la școală! Noi spunem că educația vine de la cei șapte ani de-acasă, dar, să știți, că educația de acasă a copilului depinde de ceea ce-au învățat părinții la școală și cum au fost ei educați!

Educatorul la grădiniță care lucrează cu copiii, el tot a primit educația la școală, la colegiu, la facultate! Și ceea ce-a învățat, el transmite copiilor la grădiniță!

Șapte ani de-acasă înseamnă respectul față de cei maturi, față de cei în etate, dragostea, răbdarea, compasiunea față de cei bolnavi și aflați în nevoie, comportamentul cuviincios și respectuos – ăștia-s cei șapte ani de-acasă!

Grădinița urmează să facă educația despre care am vorbit mai sus și educația patriotică, școala urmează să continue și să aprofundeze educația patriotică.

Dar educația patriotică pe timpul sovietic era bine organizată?

Daa..., pe timpul sovieticilor era foarte bine organizată educația patriotică! De aceea și până acum îi avem pe comuniști. Era un respect deosebit față de drapel, de cravata roșie, de insigna comsomolistă. Pe atunci știam bine ce înseamnă respectul și venerația față de marii conducători „Lenin al nostru”, „Stalin al nostru”, „Pentru Lenin și pentru Stalin, înainte!”.

Dar în România educația patriotică e bine pusă în aplicare?

Vreau să vă spun acuma că în România este educație patriotică. Ei se mândresc că-s români! Își respectă foarte mult însemnele naționale și, când vorbesc, se străduiesc s-o facă corect!

Dar la noi?! O țară mică, unde dai... ba Găgăuzie, în care se educă patriotismul găgăuzesc, ba, la nord, Bălțiul, care afirmă că e oraș rusesc... Care rusesc, când moșul meu – Popandopol, a fost decan în Bălți, basarabean din talpă! Și dânșii acuma spun că Bălțiul e-al lor!

Să mergem mai departe – Transnistria – la fel! Tot moldoveni de-ai noștri îs și-acolo... Și cine ne-o ocupat? Rușii ne-au ocupat! Fie acei care-au venit în 1812, fie acei care-au venit la 1940, 44, 49, din 50, 53 pe care i-au trimis încoace, când vreți! De ce ei își impun limba și vor să vorbim în limba lor? Peste tot la noi au deschis școli cu predare în limba rusă și oamenii noștri își dădeau, dorindu-le un viitor mai bun, își dădeau copiii în aceste școli. De ce? De ce noi, plecând în Siberia, le-am învățat limba lor și n-am uitat-o pe-a noastră, iar dânșii aici au trăit și ei n-au făcut patru case ca și părinții mei, fără pâine și haine..., n-au fost capabili măcar să ne învețe limba? Și ai noștri tot tind să-și dea copiii pe la școli ruse... uite, pentru asta mă doare sufletul!

Eu aș face așa! N-aș permite ocuparea mai multor funcții de serviciu fără cunoașterea limbii române...

Încă o întrebare pentru d-stră: cine trăiește bine și cine trăiește rău în Moldova?

 (Zâmbește...) Am să vă răspund... În primul rând, trăiesc bine aceia care au plecat, sărmanii, și muncesc la negru! Am o soră și două nepoate care au predat pe la universități (nepoatele la ULIM au predat...) și actualmente lucrează la negru, căci era salariul mic. Fac ce fac acolo, într-adevăr, muncesc, le plătește și ele vin aici și investesc. Unul, dacă a avut casă, și-a cumpărat mașină, dacă a văzut că mai are bani, mai deschide un magazin acolo... Însă majoritatea familiilor sunt despărțite forțat de împrejurări: a rămas soțul aici, iar soția, sărmana, acolo muncește, îi trimite bani... și, totodată, e foarte rău lucrul ăsta! Copiii rămân needucați și se destrăbălează! Asta-i foarte rău! Dacă chiar apare bunăstarea materială, ea e însoțită de degradarea spirituală.

Mai trăiește bine în ziua de azi acela care a furat la timpul potrivit! Aceia care au stat prin primării și funcții de conducere pe la începutul anilor nouăzeci, pe timpul cupoanelor de tot felul și privatizărilor... Ei au știut cum să facă ca s-amăgească poporul!

Cine a făcut asta, moldovenii?

Au făcut asta moldovenii trădători împreună cu rușii! Moldovenii cei care-au trădat! Au făcut-o foștii și actualii comuniști, tot legați cu Moscova!

D-nă Maria, noi necomuniști am avut la putere în ultimii douăzeci de ani!

N-au fost! Toți comuniști au fost!

În asta-s de acord cu dstră. Vă mulțumesc pentru interviu. Mulțumesc frumos!

Interviu și redactare literară de Alexei Tulbure

Transcriere de Nadine Chilianu

Interviu din 14 august 2012

Transcrierea din 16 noiembrie 2012.