Duca Petru Tudor, a.n. 1940, s. Bubuieci, mun. Chișinău

Dle Duca povestiți-mi  Vă rog  despre d-stră, cînd și unde v-ați născut, despre familia părinților d-stră, frați, surori.

M-am născut în anul 1940 în satul Bubuieci.  Tata meu Tudor Duca o fost judecat si o decedat in regiunea Vologda. 

D-stra-l tineti minte?

Parcă prin vis. Paremi-se că l-am vazut odată cîănd aveam 4-5 ani.

Înseamnă că a fost condamnat în 1945.

El a fost dus in regiunea Vologda. Acum vreo doi ani în urmă cînd am fost la KGB, ei mi-au spus că cauza morții nu este cunoscută (причина смерти не известна – a.t.). ”Așa au fost timpurile” – mi-au spus ei.

El țăran era?

Țăran. Harnic era. Limba rusă nu o cunoștea. În dosarul lui se mai spunea că el fusese împotriva puterii sovietice.

De ce? El deținuse vreun post pe timpul administrației române?

Nu știu.

Poate a avut magazin?

Nu. Noi aveam, cum aveau țăranii pe atunci, o vacă-două, 5-6 oi. Asta eu țin minte bine.

Mama?

Mama se numea Ana Gavrilovna. Ea tot nu cunoștea rusa. Se ducea pe deal la lucru. Oamenii s-ajutau. Mama se mai ducea cu ajutorul la cineva, aștea venea și o ajutau pe mama.

Casa aveați în Bubuieci?

Da. Am avut casă, care pînă astăzi nu ne-au mai întors-o. Și oleacă de giospodărie pe lîngă casă. Ceva pămînt, așa cum avea lumea pe atunci. Cît pămînt, nu știu.

Frați, surori?

Două surori mai mari - Nina și Marfa. Ele erau nascute în prima căsătorie a mamei de la alt bărbat. Iar eu și  fratele Volodea din 1942 – de la altul.

Iese că tata d-stră pe rimpul războiului era în sat.

Da, iese că era în sat.  Iar primul soț al mamei o decedat. Nu știu din ce cauză. Cred că mama să căsătorise cu tata prin 1938-39.

După război mama întrase în colhoz? Colhoz era în sat?

Nu, nu era. Lucra mama pe lîngă casă, la deal să ducea. Și noi lucram cu dînsa. Țin minte eram copil mic, mă lua de mîină și hai la deal.

La școală ați mers?

Numai clasa întîia am prins-o.  În școală moldovenească.

Ce s-a întîmplat în ziua de 6 iulie 1949?

Eu mă trezisem plîngînd, dar nu-mi dădeam seama de ce plîng. Pe urmă le-am văzut pe sora mai mare și mama plîngînd. Vedeam că nu știau ce să ia cu ele. Am văzut doi cu puștile stînd în usă. Și încă unul care traduce. Ne spunea: ”Iată vă duce în altă localitate”. Așa era spuneau că duc oamenii în alt sat, oraș. Minciuni. De ce trebuiau să stea cu pușca?- acum îmi pun întrebarea.

Noi plîngeam. Ne-au urcat întro mașină și ne-au dus la gară în Chișinău.

V-au explicat pentru ce vă duc de acasă?

Nu, atunci nu ne-au spus nimic. Acum am aflat că ne-au ridicat ca pe ... cum să spun – bogați. Altora le spuneau că erau dușmani ai poporului. Da ce dușmani ai poporului puteam noi fi?

V-au permis să luați ceva din casă?

Pot să spun că nu am luat nimic. Nici timp nu era. Ce să iai? Poate o plapumă ceva.

Și la gară?

La gară ne-au urcat în vagoane pentru vite. Cu p mică ferestruică cu gratii. Ne păzeau soldați înarmați.

V-au ridicat pe toți?

Da, pe toți: mama, două surori și noi doi frați. Tata nu mai era, el o decedat în 1947.

Ați primit înștiințare?

Nu. Atunci nu știam, acum am aflat din dosar.

V-au ținut în gară? Cît?

Nu mai țin minte, dar o mai adus lume. Pînă au umplut vagoanele.

Din drum țineți minte ceva?

Am mers noi multișor. Paremi-se vreo două luni. Se mai oprea trenul cela, stăteam mult. În Krasnoiarsk am stat vreo trei zile – ne-au dus la baie. Au avut macar oleacă grijă de noi. Și de acolo mai departe pînă la stația Novociunka. Pe noi ne-au descărcat la kilometrul 120. Așa se numeau acolo localitățile.

Acolo erau barace făcute de prizonieri japonezi. Cînd am venit încolo, pe ei îi eliberau și ei cântau în limba lor. Sîrma ghimpoasă cu care acele baracuri erau înconjurate noi am scos-o. Am participat și eu, eram copil de 9 ani... Așa au fost primele zile în Siberia.

Pe urmă?

Pe urmă aparuse ocazia să plec în casa de copii. Era greu. Noi venisem dezbrăcați, iar iernile acolo erau geroase. Umblam flămînzi pe dealuri și căutam cartofi rămași în pămînt după recoltă. Acolo trăiau oameni, erau închisori multe. 

Mama se ducea cu ziua la lucru la gospodari de la fața locului. Cîștiga producte. Era greu.

Cind ați ajuns la casa de copii?

Tot în anul acela. Eu și o soră mai mare ne-au dus la Taișet. Ceilalți doi au rămas cu mama. Stiți, macar un pic de ușurare mamei, că nu ne putea întreține. Familiile unde situația era mai grea au primit, vasăzică, ajutor de la stat.

Asta a fost binevol?

Nu cu deasîla, de bună voie. Eu nu știam ce-i asta și-mi părea că trebuie. Chiar mă rupeam să mă duc.  Acolo în Taișet ne-au hrănit, ne-au îmbrăcat. În sensul astă acolo era deja mai bine. Pe urmă de acolo ne-au mutat la Irkutsk, unde am stat poate o lună. Iar de acolo ne-au dus la or. Tulun. În casa de copii de acolo.  La Taișet era un Centru de colectare a copiilor, iar de acolo îi repartizau mai departe.

La Tulun iarăși m-am dus în clasa întîi, numai că deja învățam în limba rusă. Limba nu o cunoșteam, însă am învățat-o întrun timp foarte scurt – nu aveai încotro. Învățam bine. Țin minte că ne-au dat și un cadou – schiuri de zapadă. Altă dată ne-au dat bustul lui Lenin pentru succese în învățătură. Mă rog, cadou prețios.

Ce copii mai erau acolo în casa de copii?

Era un băietan din Estonia, ucraineni. Au fost deportați și ucraineni din regiunile Ivano-Frankovsk, L’vov.

După un timp oarecare mama a inceput să mă caute. Ea nu știa care e situația, ce e cu mine. O educătoare de acolo tot mă întreba dacă nu vroiam să rămîn la dînsa. ”Te joci cu băiatul meu mai mic” - îmi spunea. Băiatul ei avea vreo trei ani, eu aveam vreo zece. Educătoare ceea mă iubea mult, mă lua la dînsa acasă. Copiii se duceau la tabăra de vară pe trei luni, iar eu – la dînsa.

Și iată-mi spune că tre să merg acasă la mama. Era cam prim anul 1952. Da, vreo doi ani am stat acolo. Limba moldovenească am uitat-o. Dacă vorbeam numai rusa.

Ați decis să vă întoarceți acasă?

Da. Cînd m-au adus acasă mama păștea vacile băștinașilor. Erau, de exemplu, mulți militari care păzeau închisorile.  Militari din NKVD. Și mama le păștea vacile. Eu cînd am venit vorbeam cu mama în rusă că și ea învățase cîte ceva. M-au luat pe mine de la km 120, dar m-am întors la km 115. Acolo oamenii trăiau în bordeiuri. Ca pe timpul războiului землянки. Săpate în pămînt la o adîncime de 1,5-2 metri poate.  De asupra acoperiș, pe care creștea iarbă. Și eu cînd am venit acolo – nu mi-a plăcut. La casa de copii era mai curat, mai bine. Am venit îmbrăcat în palton, în haine bune.

Mama cum a făcut bordeiul cela?

Împreună cu alți oameni, erau doi frați care au facut bordeiul împreună cu mama.  Mama bineînțeles singură nu putea face bordeiul, ea  ajutat cît a putut.  Traiam în bordei două familii: întrare comună și din tindă două întrări în două camere, una în stînga, alta în dreapta. Familia Duca, noi adică și familia Gaju. Și ei de la Bubuieci.  Cum îi chema nu țin minte, numai cum îi chemau pe feciorii lor: unu Mihail – îsta se întorsese din armată la mam-sa, că tot nu aveau tata. Și apoi băeții atui frate - unu Costea mai mare decît mine (1939) altu Ilie de prin 1944...

Erau mulți de la Bubuieci acolo?

Numai două familii. Duca și Gaju. Prin alte părți aș fi fost mai mulți.

Deci ați revenit la km 115.

Da. Acolo la km 115 m-am dus în clasa doua. Așa au mai trecut anii, eu creșteam. La 14 ani m-am dus la lucru. Se permitea de la 16 ani. Eu amăgeam. Da de aici ăștea-mi cereau pașaportul.

Eu eram zdravăn, mă duceam la lucru și-n pădure, și la drumuri. Iarna, vara – tot timpul.  Prima mea leafă o fost de 1300 de ruble. Prima mea leafă așa a fost, mare.

Eu studiile nu le-am lăsat. Dar dacă era situația așa de grea continuam să lucrezi, iar la scoală mă duceam seara. Seara în schimbul doi de lucru mă duceam la școală, iar după școală mă  - la lucru în schimbul trei, noaptea de la 00.00 pînă dimineața. Lucram la prelucrarea lemnului, - se făcea scîndură, - căram rugumătură. Aveam o roaba și de acolo pe niște scînduri ieșeam din groapa ceea unde era mai cald afara, acolo vînt rece, arunca rugumătura ceea peste mine. O duceam la o grămadă mare de rugumătură.  Cînd veneam acasă după lucru nu-mi mai era de nimic – nici nu mîncam.

Era lucru fizic greu?

Da. Dar aveam 16 ani, ma simțeam bine.

Mama?

Mama umbla cu ziua pe la gospodari. Dădea cu var, făcea curățenie, inclusiv în tualete, și tot ce-i spuneau. Mergea la păscut vacile. Asta mai mult noaptea ca să nu te mănînce țînțarii, bondarii, muștele. Tare multe mai erau. Nopate cîte odată îi era frică de animale săbatice. Te uitai la vreo șiotcă, dat îți părea că e urs.

La colhoz nu mergea?

Nu era colhoz. El pe urmă a apărut, nu știu cînd. Mergea lumea la tăiat pădure, asta da, dar ce era lespromhoz sau ce – nu știu. Cum tăiau ei copacii, era beschie electrică. Cum lucra ea – aducea în pădure un fel de instalație care dădea electricitate, care venea pe cabluri la beschie. Cablul putea să fie foarte lung, de sute de metri.

Sora care a mers și ea la casa de copii s-a întors acasă?

Da, s-a întors și ea pe urmă. Eu mă dusesem la Tulun, ea însă a rămas la Taișet. Ea avea grad de invalididate și după ce s-antors acasă se ducea și ea cu ziua la lucru pe la oameni. Dar mai mult cu dădăcitul, avea grijă de copii. Se ducea întro familie tocmai la km 110.

Ceilalți frați?

Fratele mai mic mergea la școală. Sora mai mare nina lucra la pădure la km 115. Încă țin minte o primit 40 de ruble. Nimic! Asta era prin anii 1952-53. Amăgeau brigaderii acolo. Mai tîrziu s-au schi,bat lucrurile. Bărbații primeau mai binișor. Alegeau,  care lucra șofer cîștiga bine. Ei duceau lemnul din pădure la prelucrare.

Era magazin acolo, unde-ați  trăit? Unde și pe ce cheltuiați banii?

La km 115 nu țin minte a fost, sau nu magazin. Țin minte cînd am primit apartament din scîndură plin de șoareci, ploșnițe, gîndaci, la km 117, acolo magazin era.

Moartea lui Stalin o țineți minte?

Nu țin minte în ce lună, dar știu că așa plîngeam! Eram la școală. Plîngeam așa după dînsul, cum nu plîng copiii după proprii părinți. Țin minte portretulo lui Stalin în club, pe o masă.

Mama plîngea și ea?

Asta nu știu.

După moartea lui Stalin ați simțit ceva schimbări în viața d-stră?

Asta o fost pe urmă. Mai tărziu, cînd ne-au dat voie să ne întoarcem în Moldova. Acolo, în Siberia eram liberi întro rază de nu mai mare de 25 de km. Fără voie nu uteai să te duci din zona aceea. Eram suprevegheați de comendatură.  Nu era, bineînțeles sîrmă ghimpată în jurul nostru, dar oricum eram liberi în ocol.

După asta ne-au mutat la km 117. Acolo era școală unde am învățat și eu.

În scoală ce copii erau? De pe unde?

Erau ruși, moldoveni, ucraineni.  Veneaui copii din alte sate, din Novociunca, din Ciunca.

Dacă se îmbolnăvea cineva ce se întîmpla?

Iată despre asta nu vă pot spune. Poate că eram copii li eram sănătoși, mama era tănară. Cred că era ceva pe acolo – nu putea să nu fie. Cred cel puțin o soră medicală era.

Cum erau relațiile cu localnicii?

Parcă normale. Se mai auziau vorbe: «Во, нагнали фашистов». Personal nu am auzit așa ceva, dar vorbe se auzeau.  Se mai întîmpla că amăgeau de bani la lucru. Asta era.  Lumea-i diferită.

În zile libere ce faceați?

Iarna ne dădeam cu schiurile, patinile. Mai făceam așa – luam o scîndură, o ungeam cu baligă, o udam și dacă era minus 40 grade apa îngheța imediat pe gerurile de acolo... Baliga întărea, - așa credeam noi, - gheața.  Asta era la km 115, ne dădeam pe scînduri din deal pînă în vale, la baie. Vara mergeam în pădure după pomușuoare, flori, ciuperci.

Probleme de ordin lingvistic, din cauza limbii ruse?

Nu erau. Limba am învățat-o foarte repede.  Eram impuși de situație.

Puteți să-mi descrieți rația alimentară a familiei d-stră de fiecare zi?

Eu țin minte mama prăjea cartofi. Curățea cartofii, îi spăla, turna apă în tigaie, le lăsa să fiarbă puțin, pe urmă adăuga o lingură de uleai în tigaie ca să se rumene  cartofii.  Asta era principala mîncare. Cartofii. Mai mîncam pomușoare de pădure: голубика,  черника, брусника. Mama mai facea din ele un fel de povidlă pe iarnă. O mîncam cu ciai.

Carnea?

Carnea era scumpă, vreo 35 de ruble kg.

Pe lîngă casă grădină nu ați avut?

Nu.  Grădina noastră era pădurea. Să cultivăm noi nu era posibilitate.

Ați învățat ceva de la localnici, ei de la voi?

Țin minte mama făcuse un cuptor afară și cocea pîine în el. Iar cei de la fața locului se mirau: ”Ia măi, cum asta așa?!” Poate e un fleac, dar tot ceva înseamnă. Asta-i tot.

Cea mai puternică amintire din Siberia care-i?

Cînd am venit la casa de copii.  Pe urmă cînd m-am întors la km 115. Ne jucam, făceam șotii, săream de pe acoperiș în zăpadă, ne duceam vara în pădure. Chiar și acum mi-a aduc aminte – mergeam pe o cărare, întrasem întro pădurice de mesteacăn, pini și brazi și dădusem de o poieniță bucșită de coacăză neagră. Puneam căldările și coacăza ceea o mulgeam ca pe vacă cu tot cu frunze o luam. Cernica o culegeam cu un fel de lopățele facute ca pieptenele, pentru a nu intra cu mîinile în tufă, pieptănam cernica cu lopățelile celea.  P culegeam toată. Era un fel de exotică pentru noi. Ne mai băteam la școală. Mă rog, ca copiii.

Rude de ale d-stră rămăsese în Bubuieci?

Da, au rămas.

Corespondati cu ele?

Nu.

De ce?

Nu știu.

In ce an v-au eliberat?

In 1958.

Cum a fost intoarcerea acasă?

Am făcut o ladă, un sunduc din scîndură, am împachetat întrînsul tot ce-am avut plapume, ciarciafuri, căpătîe încă ceva- tot asta am dat la serviciu bagaje a caii ferate. Cu noi am luat valize mai ușoare. Noi venisem primii și după asta venise și bagajul mai mare.

Aici, în Moldova ne-am oprit la un frate de a mamei.  El trăia în Chiținău, la Poșta Veche. Țin minte că nu ne-au permis să ne întoarcem acolo de unde am fost ridicați. În Moldova ne-au permis sp venim, însă nu și-n Bubuieci.

Ați încercat să vă redobîndiți averea confiscată?

Mama a mai umblat pe la șefi, dar nu a obținut nici un rezultat. Eu odată m-am dus la Bubuieci să văd casa, sa văd cuptoru unde mă jucam. Și era o doamnă acolo care nu mi-a permis să întru. Aflasem că în casa noastră trăia presedintele colhozului ( sau a sovietului sătesc) cu familia. I-am spus că m-am născut în casa asta, dar nu mi-a dat voie să întru.

La Chișinău ați stat, spuneți, la un moș de al d-stră?

Da. Pe urmă eu am trăit și la cămin, deși statul trebuia, cred eu, să ne asigure cu spațiu locativ. Dar nu ne-au mai dat nimic.  Mama a stat mai mult timp la frate-so. Eu ma-m aranjat la lucru la uzină, am stat în rînd la apartament

Sora cea mai mare s-a căsătorit în Siberia cu un belarus pe nume Marcenco. Ei nu s-au prea împăcat și după un timp oarecare sora a venit singură în Moldova. Aici s-a căsătorit de-a doilea cu altcineva. Ea s-a construit în Chișinău casă. Mama i-a ajutat la construcție și a trecut cu traiul la ea.

Eu încă pînă a veni sor-mea din Siberia am fost luat la armată. Am făcut trei ani și nouă zile. Încă mi-o mers pentru vorbisem cu ofițerii și le-am spus că vreau sp mp duc în Siberia pentru că am acolo cunoscuți, neamuri. Și ei au cerut un certificat de la mine că întradevăr pe mine mă așteaptă cineva în Siberia.  Îi scriu sorei o scrisoare (ea era încă acolo) și ea-mi trimite certificatul. Cu certificatul cela pe mine m-au eliberat din armată mai devreme decît pe ceilalți moldoveni care se îăntorceau în Moldova.  De ce? De atîta ca ostașii demobilizați să dovedească să prindă rîurile sibiriene neînghețate ca să poata ajunge pe calea apei (că pe alocuri căi terestre nici nu erau) la destinație.

M-am dus la sora-mea. M-am văzut cu cunoscuții, prietenii cu care învățasem la școală. Eram șofer și-mi propuneau să mă angajez la lucru, îmi dădeau mașină.  Dar trebuia să mă duc să mă pun la evidență la Taișet, în altă partea nu se putea. Mă gîndisem la ce-mi trebuie înregistrarea, că oricum o să stau cel mult o lună și... nu am stat mult acolo. Vreo trei săptămîni. Și ma-m întors în Moldova. Am întreprins o călătorie peste cinci ani după ce ne-au eliberat. Pe urmă peste mulți ani am mai fost de vreo două ori pe acolo. Cînd am fost peste 27 de ani cu toată familia la km 20, i-am întrebat pe localnici dacă mai este km 115? „А, Молдаванка» - mi-au răspuns. Înseamnă că locul cela o căpătat numele de Moldavanka.

Ne-am dus – nu mai era nimic acolo, nici bordee, nici barace, nici fintina din care scoteam apă cu gheață și vara. Nu mai era nimic, numai iarbă coseau oamenii prin locurile celea.

După armată cu ceva v-ați ocupat?

M-am angajat la construcție.

Școala medie ați absolvit-o?

Acolo cît am învățat și gata.

Cîte clase?

8 clase.

Alte studii ați mai făcut?

Nu.

Faptul că ați fost deportat v-a afectat întrun fel sau altul viața? Din partea oamenilor nu ați simțit atitudini speciale?

Nu. Numai amintiri imi rămăsese. Noi copiii nu am suferit așa de mult. Toate greutățile i-au revenit mamei mele. Îi spuneam: ”Mama, iată ar trebui să ne ducem, să mai vedem oamenii de acolo...”. ”Nici nu vreau să aud de Sibiria asta” - imi răspundea. Ea a fost tare chinuită. Un caz poate cu un nepot de al nostru (băiatul surorei), care s-a născut în Siberia, vindea un apartament și nu se înțelesese cu cumpărătorii și cineva din ăștea îi aruncase în față: ”Apoi, trebuia să vă duceți în înapoi Siberia”. Cred că erau de aceea care știau despre istoria noastră.

Mai avuse el probleme cu pașaportul. Cînd l-a primit locul de naștere era indicat Novociunca, km 117. Ăștea de aici spiun că nu știu ce fel de adresă-i asta ”km117”. Tre, cică, să ne dați certificat, nu știu ce. Mihai, nepotul se înervase: ”Ce vreți de la mine, nu eu am scis asta în pașaport, cei din Siberia mi-au scris”. Nevoie mare!

Dstră ce documente aveți de acolo?

Numai atestatul de 8 clase.

Cînd v-ați căsătorit?

Prin 1964.

Câți copii aveți?

O fată și un băiat. Tania e mai mare. Băitul e din 1967.

Schimbările de la sfîrșitul aniulor 80, începutul anilor 90 al secolului trecut, destrămarea URSS ce emoții v-au provocat?

Nici nu știu ce să vă spun. Nimic. Nici nu m-am bucurat, nici nu m-am intristat. Înainte mă duceam mai liber unde doream, era mai ieftin. Acum mai scump. Poate asta m-o afectat. Uniunea spre asta mergea, așa că...

Cea mai fericită perioadă din viața d-stră care a fost?

Nici nu știu ce să vă spun.  A fost și bun și rău. Cînd lucram și strîngeam bani. Aveam vreo mie de ruble. Și cu toată familia m-am dus în Siberia. Aveam și plăcere și posibilitate. Prin anii 80.

Ce este în opinia d-stră puterea sovietică?

Puterea... Nici nu știu ce să vă spun. Putem să mă duc în toate cele 15 republici. Acum nu am această posibilitate. Poate atunci era interesul puterii sovietice să fie poporul așa mai compact, mai ...Adică era libertatea dea te duce undeva. Acum iarăși suntem liberi, însă nu mai am posibilitate să plec undeva. Pentru cineva  s-a schimbat spre bine – pot să se ducă unde doresc  (au milioane). Pentrumine, însă, nu  s-a schimbat spre bine.

Cum credeți, pentru ce v-au ridicat familia în 1949?

Ne-au spus că ne ridică ca pe kulaci, chiaburi. Ce chiaburi?! Mama lucra pe deal, noi, copiii o ajutam.

Da d-stră credeți că era o altă cauză a deportării?

Eu așa cred că au vrut să ne fucă în Siberia, iar așții să vină în locul nostru. Cînd lucram la uzină a venit una de la Sverdlovsc. Și tot ne amenința că se va duce la director ca acela să ne înterzică să vorbim limba moldovenească. Ea nu înțelegea și i se părea că o vorbim de rău.  Da o evreică-i spune: ”Ascultă, dacă trăiești aici, tre să-nveți limba, ca să nu-ți pară că te vorbește cineva de rău”.

D-stră vorbiți foarte bine rusa, nici accent nu aveți.

Da, o vorbesc liber. Toate limbile-s totuna, toate-s frumoase. Limbi rele nu sunt, oameni rai sunt.

Mult se vorbește de unire cu România, despre intergararea cu Rusia. D-stră ce vă place mai mult?

Nu știu. Cum trăim așa și să trăim.

Cum așa?

Nu, el ar trebui să trăim mai bine. Pensia nu-mi ajunge. Umblu și-mi caut de lucru. Asta nu-i normal. Astăzi este, mâine - nu-i. Eu-s cecanșic, fac lucru la comandă. De la grădină tot mare folos nu-i, legume și fructe la piață nu vindem. Noi și singuri suntem de vină că trăim așa. Trebuie să ne revoltăm ca să fie mai bine. Răbdare-i bună, dar pînă la un moment.

Aici punem punct. Vă mulțumesc foarte frumos pentru o povestirea atît de interesantă.

Interviu, transcriere și redactare literară de Alexei Tulbure

Interviu din 23 februarie 2013

Transcriere din 28 martie 2013