Mazur Ion Constantin, a.n. 1940, s. Sturzeni (s. Ucrainca), r-l Căușeni

Stimate dle Mazur povestiți-ne, Vă rog, despre  dstră și familia părinților dstră.

M-am născut în satul Sturzeni... Ucrainca atunci se numea Sturzeni în 1940, la 3 noiembrie. Mama – Mazur Eva Trifanovna, tatăl – Mazur Constantin Axentievici. Ei erau țărani, la pământ lucrau... arau, semănau, coseau...

Ei știau carte?

Mama nu știa... ea greu auzea. Când am venit din Siberia și-am întrebat-o pe bunica de ce ea n-auzea, ni s-a spus că în copilărie a fost bolnavă de rujeolă. Bolnavă de rujeolă a mai fost și surioara în 44, ea a răcit și, având și rujeolă, a murit. A fost sora cea mai mică, iar altă soră a murit deja în Siberia. Surioara cea mai mică se numea Olguța, mai mare era Idalia și pe alta încă mai mare o chema Paula.

Spuneți-mi, vă rog, ce gospodărie au avut părinții?

Au avut pământ... Tata a fost mai mult timp argat, fără tată a crescut. La Borodino a fost argat, a lucrat cu ciobanul, a fost ajutor de cioban. La Borodino a mai lucrat la un om, făcea cerepiță (oale pentru acoperiș – a.t.), mai apoi, s-a apucat el singur să facă cerepiță, aducea nisip, cement de la gară, a înăimit (angajat – a.t.) doi oameni – unul fratele lui și altul străin. Făceau cerepiță și o vindeau, au făcut oleacă de bani și s-au ridicat. Și așa tata s-a făcut gospodar.

Când v-au ridicat, ce gospodărie aveați?

Aveam casă, a mai cumpărat altă casă a unei femei în etate care s-a căsătorit și nu mai avea nevoie de casă. Mai aveam vacă, oi, păsări și făcea și oale. Cum îngrămădise oleacă de bani, a mai cumpărat o moară de piatră. Moara n-a mai lucrat, doar o cumpărase și nu reușise s-o așeze, trebuia să mai facă alături o căzuță să aibă unde veni oamenii cu sacii cu grâu. Așa și n-a mai reușit s-o facă.

Amu, unul din cei doi care-l ajutau pe tata la oale, nu fratele, ci acel străin, se numea Haralampie, venea la lucru și mai trăgea câte vreo două-trei păhărele de vin. Când făceau oalele, era un stelaj (poliță – a.t) pe care le puneau să se usuce, să se întărească în forme și, mai apoi, o clădeau binișor. Și iată că într-o zi moș Haralampie, n-avea de lucru și a mai luat două pahare mai mult decât trebuie și cum aranja oalele, căci erau vreo sută de bucăți proaspete, s-au răsturnat, prăbușindu-se jos, și s-au sfărâmat toate. Când a venit tata de la Borodino, căci aducea ciment, și-a pus mâinile în cap.

Odată ce-a făcut boroboața, tata a hotărât să-l alunge pe Haralampie și fără să-i plătească, căci i-a pricinuit dauna. El a venit iarăși după bani și tatăl nu i-a dat, l-a alungat. Tata avea o bicicletă și cum era prin grădină, Haralampie, fiindcă nu i-a plătit, i-a luat bicicleta. Și când au venit legile astea noi sovietice, tatăl tocmai adusese acasă piatra pentru moară care trebuia să macine și așa și a rămas...

Mai apoi, când ne-au luat în colhoz, primul an a fost prin 46, 47... așa... Deja în anul 1948 și tata a intrat în colhoz. Nu peste mult timp l-au luat să fie veterinar la vreo 10 – 20 de vaci, câte erau acolo în colhoz.

Și iată că a venit ordinul ca toți culacii (chiaburii – a.t.) să fie ridicați în 49 și duși în Siberia... și, fiindcă tata a avut afacere și la el au lucrat oameni, a fost luat ca și chiabur. Pe 6 iulie au venit să-l ridice. Iar fratele lui tata, pare-se, era președintele sovietului sătesc când a venit ordin să ridice nouă familii, a nimerit în listă și tatăl meu.

Cum vă amintiți de ziua ceea?

Era noaptea, când m-am trezit, stătea un soldat cu carabina pe gâtul meu și mi-a întins pantalonii, zicându-mi: „Vstavai, pațan!”. Eu m-am speriat nu șagă, iar prin casă deja foiau două comsomoliste, iar în ușă a stat Ignat Vasilașco să nu fugim.  Omul cela era din sat, iar comsomolistele umblau de colo până colo prin casă și adunau lucrurile, le puneau grămadă în mijlocul casei că în scurt timp trebuia să vină mașina și să ne ducă. Iar în ladă erau strânse lucrurile cele mai bune, ca la moldoveni, au răscolit și pe acolo...

Tata, mama ce făceau?

Tata nu era acasă... moșul Dănilă Bănari, dacă era președinte de soviet sătesc avea știință de acea listă de familii care urmau să fie ridicate și i-a spus tatălui meu să fugă și tatăl meu cu o zi mai înainte a fugit. Noi nu știam unde s-a ascuns. Sora mea ( din treizeci și opt) tot nu era acasă, umbla și ea prin sate la câștigat o copeică (bani – a.t.), mă rog ...

Sunt și acum în viață prietenele ei care au fost cu ea la Ermoclia, căci pe lângă șosea pășteau vacile -  care vaci, care cârlani... Iar pe șosea mergeau mașini cu oameni ridicați, câte trei-patru familii în mașină, căci multe lucruri nu permiteau de luat cu tine... Când a auzit ea ce s-a întâmplat, a venit de-a dreptul de la Ermoclia prin Săiți, la fugă... Când a ajuns acasă, dar noi deja nu mai eram acasă.

Ne-au dus în Bender la gara de trenuri și ne-au îmbarcat în vagon – marfar, avea doar două ferestruici din față, cele din urmă erau închise. Era un năduh... cum e și în vara asta... frigea soarele, dar noi așteptam, căci două zile au cărat oamenii cu mașinile la gară. Când de-acum era să ne pornim, am văzut că vine o mașină cu o femeie și a adus-o pe soră-mea. Când a văzut-o soră-mea pe mama a cuprins-o de gât și au plâns amândouă.

Am stat două zile în gară până i-au mai îngrămădit și pe cei care-au fugit. Și, mai apoi, o închis ușile și gata, am plecat! Doamne, ce bocete au început!!! Bărbații își linișteau soțiile cum puteau. Cineva a întrebat unde ne duc și i s-a răspuns: „La săpun!”, adică să facă săpun din noi... Când au mai auzit și asta, femeile boceau de se desfăcea vagonul cela.

Drumul a durat mult și greu a fost. La două vagoane era un gardian cu carabină. Când era posibil, la amiază sau seara se oprea, pentru ca oamenii să-și satisfacă necesitățile fiziologice. Ferească Dumnezeu ce rușine a mai tras și lumea, mai ales cei mai tineri, dar și cei mai bătrâni tot! Doamne, ferește!”.

În Sverdlovsk la gară s-a oprit trenul, pe toți ne-au scos și ne-au mânat la baie, împrejur santinele cu carabine... Ne-am spălat, ne-am curățit și înapoi, ne-au numărat, și hai, la pas înainte, spre vagoane! De la Sverdlovsk ne-au dus spre Tiumeni. Iar de la Tiumeni - spre Tobolsk de acum fără tren, ne-au îmbarcat în vapor. De la Tobolsk ne-au îmbarcat iarăși în vapor de râu și ne-au dus până într-un sat – Nijnie Aremzeanî (Нижние Аремзяны – а.т.) ne-au dat jos pe malul Irtâșului, ne-au suit în căruțe și... hai băieți! Încă douăzeci de kilometri de la malul Irtâșului spre adâncul pădurii unde se afla poselenia noastră (locul de dislocare – a.t.)...

Ce a fost mai departe?

Acolo erau case mai demult făcute, c-acolo prima oară tot au fost deportați culaci ruși, boieri, cine știe cum le mai ziceau...

Dar erau oameni pe acolo?

Nu, celor care au trăit pân-la noi le-au dat drumul, au eliberat locurile pentru noi. Dar acolo deja erau ucraineni, care optau pentru independența Ucrainei... Ei deja erau acolo, au fost aduși cu-n an – doi mai înaintea noastră... și mai erau și nemți (germani) de pe Volga, din regiunea Saratov. Nemții ceia cine știe de când erau în Rusia, dar înainte de război i-au ridicat de acolo pentru ca să nu se răscoale în spatele frontului. Nu s-au mai răsculat ei acolo, că trăiau cine știe de când în acele locuri. Și deci au fost mânați și ei încoace, dar au lucrat și pe la uzine.

Acolo v-au lăsat cu traiul?

Chiar acolo în sătucul cela... Deci: regiunea Tiumeni, raionul Tobolsk, Sovietul Sătesc Nijnie Arimgeanî, cătunul Imgair. La început am trăit patru familii într-o casă, am trăit greu, ne dădeau la început câte un căuș de făină din care făceam șuruială și ...  mâncai cu lingura sau făceai niște tefteli (perișoare – a.t.) și acolo erau cartofi, era deja colhoz.

Adulții au fost trimiși la lucru?

Da, la lucru! Țeseau rogojine, bărbații se duceau la lesopoval (la tăiat pădure – a.t.),  tăiau manual, nu ca acum cu „Drujbele”. Doi tăiau, iar unul împingea copacul să cadă în direcția cuvenită. S-a întâmplat o tragedie cu unul din Belorusia, asta deja după ce ne-am întors în Moldova, am aflat (corespondam cu cunoscuții de acolo) că, fiind beat, a căzut un copac peste el și l-a ucis.

Apropo pe noi acolo ne-au dus forțat, dar pe ei i-au dus ca refugiați din teritoriile ocupate de germani în război, adică evacuați...

În Moldova cât ați fost, ați prins școala, doar sunteți din 40?

Clasa întâia am făcut-o în Moldova, am învățat în limba moldovenească aici în Sturzeni. Acolo tot era școală, când a venit întâi septembrie, toți trebuiau să meargă la școală. Dar ce era interesant, eu din clasa întâia am mers într-a două, sora mea Idalia, Dumnezeu s-o ierte, din clasa a treia a trecut în clasa a doua, căci nu cunoștea limba rusă și mai simplu era s-o dea într-o clasă mai mică. Și cei din clasa a patra erau puțini, vreo 5 – 6 elevi și i-au dat pe toți înapoi și astfel am fost cu soră-mea într-o clasă. Pe mine nu m-au dat din nou într-a întâia, pentru că știam a scrie...

Limba rusă repede ați învățat-o în școală?

Am învățat-o destul de repede, așa a trecut și clasa a două, și a treia, și a patra și de-acum a cincea, a șasea și a șaptea am făcut-o în satul Nijnie Arimgeanî.

Spuneți-mi, vă rog, mama d-stră tot a lucrat?

Da, a lucrat. Toate femeile lucrau după cum puteau. Unele se duceau și curățeau de crengi copacii tăiați de bărbați, altele lucrau ca mulgătoare, că era la ferma lor vreo douăzeci de vaci. Altele la porci lucrau, că erau și aceste animale la fermă. Le găseau la toate de lucru. Toate erau precum sunt în colhoz, numai că ne-au dus de-acasă și gata!

În pădurea ceea, ferească Dumnezeu, țânțari!... dar ce căpușe!!! Intrau subțioară, la gât, după ureche! Deodată nu știam, mă doare și gata, mai apoi se inflama și ne spuneau că ne-au intrat căpușe! Și mai apoi ni le scoteam cu penseta, dar nasul lor se rupea și rămânea acolo și făcea irupții cutanate, se umflau ca bubele.

Ați spus că mai erau acolo și alte naționalități ca nemți, ucraineni... și cine mai erau pe acolo?

...Beloruși evacuați

Dar cum se împăcau oamenii pe loc acolo, cum erau relațiile între ei?

Cei care au venit înainte de noi, se uitau la noi chiorâș... ne numeau „moldavanî – kulaki”

Dar moldovenii între dânșii cum se împăcau?

Nu se certau, nu se băteau... Dar de băut... era la magazin, dar bani nu prea aveau oamenii, dar și vodca nu era scumpă...

Moldovenii au început să bea vodcă ca localnicii sau era totuși o diferență?

Dacă le pica, puteau să bea, dar altfel nu prea.

Cu deservirea medicală cum au stat lucrurile?

Era o soră medicală, dânsa era rusoaică, iar soțul ei german. Era un punct medical acolo. Și dacă era ceva, spre exemplu, cum pe mine mă durea mână, mă duceam la pansament și dacă era ceva mai rău, mai greu oamenii erau duși în altă parte. Bunăoară a fost un caz de cancer la stomac, omul se numea Alexei Zdorovețkii, i-au făcut operație și s-a însănătoșit, dânsul era lemnar, făcea butoaie.

Acolo se descurcau care și cum. Care la tăiat pădure, dacă la mai mult nu-l ducea capul, care confecționau mese, butoaie. Mai târziu deja veneau oameni și făceau comenzi, acolo era ca un sector al fabricii de mobilă. Pregăteau și materie primă pentru confecționarea mobilei și o transportau mai apoi la Fabrica de mobilă din Tobolsk.

Câți moldoveni erau în satul cela unde lucrați d-stră?

Cel puțin, din Sturzeni erau nouă familii. Mai erau din Hârbovăț, din Fârlădenii Noi și Fârlădenii Vechi, o familie din Semionovka, altă din Brezoaia. Mai apoi, iată, pe mine m-au primit în sat, dar pe cei din Brezoaia și Fârlădeni nu... (la întoarcere din Siberia – a.t.)

Ce mîncați acolo?

Heheeeei... (oftează greu) când mi-aduc aminte!.... Cartofi, mai mult cartofi... aveam grădină și puneam cartofi... Țin minte: prima dată puneam cărtofele un pic mai mășcate ca mazărea.

Comendant era acolo și ce intra în funcțiile lui?

Era  comendant... În centrul sătucului era casa unde trăia dânsul. Avea grijă să nu fugă nimeni, să se prezinte toți la muncă, ne controla pe toți în permanență. Prima dată comendant a fost Zaliva, apoi Sidorov și, mai apoi, Grișin, mi se pare...

Și cum vă controla?

În prima perioadă, de vreo jumătate de an, ne controla foarte sever, dar pe urmă nu prea..., căci era comendantul pe loc și toți își căutau de treabă...

 Iată eu, personal, nu voiam să mă întorc în Moldova, dar mama o ținea una și bună: acasă și acasă! Dar când am venit acasă, nu ne-au dat voie nici măcar în ogradă să intrăm...

Am vrut să vă mai întreb: ați stat în cătunul cela tot timpul?

Da, tot timpul. Mai târziu deja ne permitea și ne ducem tocmai pân-în Tobolsk, spre exemplu, la spital... Iată eu, bunăoară, am stat în spital acolo jumătate de an. Era umflat gâtul și mâna scrântită. Și sora la fel, a avut o pneumonie bilaterală gravă și de la asta a murit acolo, sora din 38. N-au reușit s-o ducă la timp la spital. Ea era foarte harnică și pe lângă ceea ce făcea în jurul casei, se mai ducea și îngrijea de un copil. El a ieșit afară și ea dezbrăcată, transpirată (căci în case era cald, lemne erau și se făcea focul bine la unii) a ieșit din urma lui să-l ia și pe copil l-a salvat, dar ea s-a dus...

La început ați spus c-ați stat patru familii într-o casă, mai apoi s-a schimbat ceva?

Pe urmă, care au plecat în oraș, căci deja le permiteau... Iată, bunăoară, Marco Zaharia... M-am dus odată tot la spital să mă controleze și, mergând pe drum, zăresc la o casă, iar pe fereastră stă un om și tencuiește, tocmai făcea unghiurile. Când mă uit mai bine, moș Zaharia

Da, în Siberia am trăit până la urmă tot în aceeași casă. Ea era la marginea satului.

Cum reușeați să respectați igiena personală?

Era baie și ne duceam la baie în toată sâmbăta, acei mari cu-acei mai mici... toți la un loc. Se făcea și parilkă (baie cu aburi – a.t.), să turna câte un căuș de apă pe pietrele fierbinți și se umplea toată încăperea cu aburi.

Cum se petreceau sărbătorile acolo, vă amintiți?

Din sărbători noi țineam Paștele. Dar în rest, ca să serbezi trebuia să ai ce mânca. Dar mâncarea era tot aceeași – cartofi cu coajă, cartofi coapte ori balanda... Abia peste vreo trei ani ne-au permis să ținem vacă, porc... Și noi în vreo două rânduri am tăiat câte un purcel...

În acea perioadă contacte cu Moldova ați avut?

Da... Ne scria scrisori bunica (și noi ei) și colete ne trimitea. Ea, biata, a tras mai multe decât noi, căci era considerată și mai chiabură, a fost scoasă din casă. Noi deja venisem din Siberia, dar pe ea în casă tot n-au primit-o și așa și n-au mai primit-o niciodată. Și tot a dus traiul ba la o femeie, ba la alta...

Ei îi luase casa, dar n-au dus-o în Siberia, fiidcă  Serafim Grodenikii, - familia lui trăiau bine cu bunica, - era comsomolist și i-a spus mamei sale s-o preîntâmpine pe mâca Parasca să plece de acasă, fiindcă vor veni deseară să-i ia în Siberia. Ea a fugit de acasă și a stat o săptămână în pod la niște vecini ... și n-au mai luat-o.

Îți spun că atunci care au reușit și-au fugit, au dispărut pe două zile, până când a plecat trenul cu deportații, n-au mai fost deportați. Odată ce-a plecat trenul se putea de ieșit din ascunziș, dar în ograda ta nu mai aveai ce căuta.

Mai sus întrebasem de sărbători: se țineau sărbătorile religioase acolo sau nu?

Dacă și le țineau, fiecare le ținea la el în familie, cu bucate ca și cartofi prăjiți, cartofi copți...

Sărbătorile sovietice?

Da, numaidecât... Întâi mai, nouă mai... Ne îmbrăcam atunci în haine mai puțin rupte, mai cârpite și toată sărbătoarea.

Dar acolo prieteni ați avut? Și cine erau prietenii d-stră?

Da, am avut... nu pe altcineva decât pe feciorii altor deportați ca și noi – și moldoveni, și ucraineni... Unul dintre ei – Fedika Belâi și apoi și un frate de-al lui. Spre deosebire de dânșii, pe noi ne-au luat cu întreaga familie, nu ne-au despărțit, dar pe ei i-au luat pe la casele de copii și în Siberia i-au adus prin 55. Înainte de asta, vreo trei-patru ani au fost pe la orfelinate. Am avut prieteni și moldoveni, și nemoldoveni, dar cel mai bine mă împăcam cu neamțul Miller Robert. Mai apoi țineam legătura prin scrisori, eu lui îi scriam, el mie... nu știu cum s-a întrerupt... el e din 41, cu un an mai mic ca mine, pe undeva am și poza lui...

Copiii cum petreceau timpul liber (dacă era) acolo? Cum vă jucați vara, iarna?

Iarna, spre exemplu, în timpul liber tăiam lemne de foc. Când eram mai mic mama facea asta.  Parc-o văd, în opinci, cum aducea crengi pentru foc. Iar vara prin pădure culegeam ciuperci, că erau o grămadă – care de murat, care de prăjit... Ele tot foarte mult ne-au apărat de foame.

D-stră țineți minte moartea lui Stalin?

Tocmai mă adusese la spital cu sania un consătean de-al meu Borea Krivoi la Tobolsk. A doua zi, la 3 martie, măăi, ce-a mai fost!... La fiecare în palată era câte un radio. Ascultam cu sufletul la gură comunicatul cu privire la starea de sănătate a tovarășului Stalin, îmi amintesc clar frânturi din lectura gravă a prezentatorului: „respirația grea a tovarășului Stalin”, „tovarășul Stalin este grav bolnav”... Mai apoi a urmat: „tovarășul Stalin a murit”. Măăăăi! Ce-a fost acolo, care și cum plângeau! Dar eu n-am plâns... Eu eram într-o palată, iar soră-mea în alta, căci odată ne-au adus la spital și nu-mi permitea să merg la ea, și nici ea nu putea veni la mine în palată. Ne întâlneam pe coridoare și ea îmi zicea: „Ionică, nu plânge, lasă,  poate ne-or da drumul acasă”. Eu i-am răspuns: „Nu plâng!”.

Mama cum a întâmpinat vestea asta?

Nu știu. Că eu eram în spital și după asta nici n-am mai discutat...

În pionieri v-au primit acolo sau nu?

În pioneri nu m-au primit și nici nu mi-a propus nimeni.

Când  v-a venit ordinul de eliberare?

În 56. În anul ăsta a fost amnistia pentru toți moldovenii care erau în satul acela. Dar ne-o dat drumul în 57. Nu ne-a permis deodată, fiindcă nu se putea să lăsăm toți lucrul și să plecăm, căci acolo era un sector al fabricii de mobilă și trebuia permanent să furnizăm materie primă pentru uși, ferestre și toate celelalte.

Mai apoi cine a venit în locul moldovenilor acolo să dea pădurea jos?

Veneau ei, oamenii, la câștig..., căci în 56 după amnistia ceea au început a veni la tăiat pădure, precum și ai noștri se duceau după lemn...

Unor moldoveni totuși le-a permis să plece din 56, printre ei și Chirușa Zmeu, care mai apoi din Moldova mi-a scris scrisori (noi ne scriam deja în limba rusă) să nu ne grăbim să venim, că casa n-o să ne-o întoarcă și vom fi nevoiți să trăim pe sub garduri. Și-i spuneam eu mamei, dar ea o ținea într-una – acasă și gata! Dar mie și-acum îmi pare rău că m-am întors.

Care sunt cele mai puternice amintiri din perioada aflării în Siberia?

Bunătatea oamenilor care se înțelegeau și să ajutau unul pe altul!...

Când v-ați întors în Moldova, în sat cum v-au primit?

Președintele sovietului sătesc nu s-a împotrivit întoarcerii noastre, dar era tare dușmănos cu noi. El ne-o scos a doua oară din casa în care trebuia să trăim. ... Pentru început, când am venit, ne-am oprit la o mătușă de-a mea, sora mamei, soțul ei a fost participant la război și pe ei nu i-au ridicat. Mai apoi, peste un an, unei alte sore de-a mamei, care s-a întors cu familia din deportare, nu le-a dat voie nici să trăiască în sat. Mătușa Frăsâna a trebuit să trăiască vreo doi ani în s. Guravoie (Ucraina – a.t.).

Mai apoi, un bătrân ne-a da voie să trăim în casa în care a trăit sora lui. Ea murise și copii n-avea. Cînd trăiesc în casă oamenii casa se pastrează, dar dacă o casă rămâne pustie, ea mult nu ține. Și ne-au dat voie să intrăm în casă și să trăim cât avem nevoie.

La noi era colhoz și tocmai trebuia să însămânțeze oile. Era unul Jakot – nici sufletul pe lumea ceea și nici trupu-n pământ! Ne-a scos a doua oară din casa asta ca să însămânțeze oile acolo, c-au făcut din casa ceea un ocol pentru însămânțarea manuală a oilor!

D-stră erați cu tatăl și mama împreună?

Eram doar cu mama, tata așa și n-a mai venit la noi... După ce-o fugit, fugit a fost... Cu noi în Siberia nu a fost.

Și unde-a fost, ce-o fost cu el, nu știți?

Acum deja știu. Am fost la dânsul când am venit din Siberia. Am stat la el vreo două-trei săptămâni și îl rugam să vină să trăim împreună și nu m-a mai ascultat... El aici în Moldova era, în Peresecina s-a oprit. Dânsul s-a căsătorit de-a doua oară și a trăit cu una mai tânără ca el. Mai apoi, s-a despărțit și de a doua femeie... și așa a trăit cu vreo trei femei... Iată de acolo am rude în Peresecina, am frate, am soră de la tată. Dar nu-i când de dus și de mai văzut rudele...

Când v-au scos din casa ceea, unde ați trăit?

Am trăit în poiată... unde ședea și un purcel. Am făcut un gărdișor și într-o parte ședea purcelul, într-alta noi, adică eu cu mama și bunica Parasca. Dormeam îmbrăcați în ungher. Haine n-aveam, numai oghealul, cu acel ogheal (plapumă – a.t.) ne-am dus în Siberia și tot cu acel ogheal am venit înapoi, mama a avut grijă să-l aducă înapoi.

Și cum a fost mai apoi, v-au dat loc de casă?

Când Jakot a terminat de însămânțat oile, ne-a permis să ne mutăm înapoi în casă. Dar ferească D-zeu ce era în casa ceea! Aici un pui se scapă în casă și te spurcă, d-apoi atâtea oi! Mama după aceea o săptămână și ceva a rănit bălegarul, căci eu trebuia să merg la lucru, la ferma de porci, în colhoz... Învățătura atunci n-o terminasem. Dar cât de sărac eram, oricum îmi plăcea să merg la bibliotecă, să iau și să citesc cărți.

Dar în ce limbă citeați?

Doar în limba rusă. Și mai apoi i-am zis directorului școlii serale să mă primească la studii și dânsul m-a întrebat câte cărți am citit. Și i-am răspuns că multe. Dânsul s-a dus la bibliotecă. Bibliotecara de fiecare dată făcea înscrieri în fișa mea de cititor și directorul acolo a văzut vreo cincizeci de titluri de cărți citite. Și m-a admis să fac clasele a opta, a noua și a zecea. Le-am absolvit și am certificat de studii medii. Deși clasa șaptea n-o făcusem, mă luase direct într-a opta, învățam nu mai rău decât ceilalți din clasă. La școala serală am învățat în limba rusă.

D-stră și lucrați și învățați. În colhoz ce ați muncit?

Mai întâi am lucrat la ferma de porci, mai apoi, prițepșcik (remorcher – a.t.), îmi plăcea agricultura, să umblu pe deal, la arat, eram cu tractoristul și dânsul îmi încredința volanul: aram, cultivam... Când era vorba de semănat, semăna el. Mai apoi, am lucrat și hamal. Și când am intrat în brigada de construcție, apoi am rămas în ea până la sfârșit. Nu există în sat clădire la care eu n-am pus mâna.

Iată, bunăoară, în 1959 a început construcția Casei de cultură în sat, au ridicat pereții, dar finanțe n-au mai fost pentru a o finisa, ș-apoi în 65 s-a reluat construcția ei, a venit o brigadă din Odesa să finiseze construcția casei de cultură și înc-o brigadă din Ismail deja făcea școala. Pe trei din noi ne-au ales să ajutăm și pe mine m-au făcut mai mare la pregătit rastvor (ciamur – a.t.). Când era vorba de ceva mai greu, tot pe noi ne puneau la încărcat sau descărcat pietre, cotileț, ciment...

Când ați lucrat la remorcă și hamal, viața deja să aranjase?

Da, era de acum normală... În 1967 m-am căsătorit și toate s-au așezat la locul lor...

În afară de dificultățile pe care le-ați avut cu casa, v-a mai reproșat cineva ceva în legătură cu deportarea în Siberia?

Încercările nu s-au terminat cu asta... Am fost scoși și a doua oară din casă. Casa noastră era de la deal de asta. Din casa ceea ne-a scos Lida Filipova la comanda lui Cernei, căci tatăl ei era comunist și  l-au împușcat românii. Ea ne-a numit chiaburi și ne-a învinovățit de toate  relele. I-am ripostat că nu eu i l-am împușcat pe tatăl ei. Și azi acolo-i grădina pustie, ea a murit, nu mai este...

D-stră ați intrat în comsomol?

Da, aici am intrat în comsomol. După ce-am mers în școala serală, a trebuit să intru și-n comsomol. Am fost și secretar al organizației comsomoliste, nu mult... o jumătate de an. Am fost și fruntaș în producție, am stat pe tabla de onoare, nu mult, dar a fost...

După ce a mai trecut timpul, v-a mai amintit cineva de Siberia sau nu?

Când ne mai ciondăneam cu măhălenii, apoi ei ziceau: „Siberia! Siberia!”. Vecina care trăiește înaintea noastră, câte păsări ne-a mai otrăvit!...

D-stră cum apreciați schimbările din anii 90, legate de perestroica lui Gorbaciov și dispariția URSS-ului?

Ceea ce s-a întâmplat pentru mine nu-i plăcut! Acuma-i corupție peste tot! Iată liderul gospodăriei agricole de patru ani ne-a luat pământul și nu ne plătește nimic!...

Bine, dar pe timpul când sovieticii v-au ridicat în Siberia, era mai bine?

De asta a fost vinovat tovarășul Stalin...

Cum ați caracteriza în două-trei propoziții puterea sovietică?

Vedeți, d-stră, și atunci nu era tot cumsecade, dar și acum nu-i cum trebuie. Fiecare se străduiește să-l înșele pe aproapele său. Deportările au fost un lucru rău, dar a fost și bine în acele timpuri...

Mai bine-ar fi să se restabilească Uniunea Sovietică, căci atunci eram ca frații, aveam de toate și nu ne expluatam unii pe alții... Iată tot mă gândesc cum de a scăpat Gorbaciov în așa hal  situația din mâini.

A fost o perioadă în viața d-stră când v-ați simțit fericit?

Mereu a fost și bine, și rău...

Vă mulțumesc pentru interviul acordat.

Partea I (versiunea video) poate fi accesată aici: https://www.youtube.com/watch?v=DNdbC2loOcA

Interviu si redactarea litareră de Alexei Tulbure

Transcrierea de Nadine Chilianu

Interviu din 12 august 2012

Transcrierea din 30 octombrie 2012